Facultatea mea - fragment 3

STUDIILE ( fragment dn Facultatea mea)

De Mior

După succesul admiterii şi savurarea lui în mini-vacanţa de acasă, cam obosit, dar dornic şi curios de a intra în sfera studenţiei, am revenit la Iaşi şi am fost cazaţi la căminul de pe strada Cloşca, aflat aproape de Piaţa Unirii. Ca de obicei, am fost plin de conştiinciozitate în frecventarea cursurilor şi am ţinut aproape de suflul grupei. Aveam o amică de pe la facultatea de biologie, o Vica, fostă învăţătoere în satul meu Dâmbroca din comuna Săgeata, judeţul Buzău. Am ieşit la câteva întâlniri şi mi-am dat seama că rămân de căruţă cu pregătirea pentru examene. Nu am dat curs unei întâlniri şi am făcut bine, că nu după mult timp am constatat că păsărica ciripea cu un păsăroi şi ciripea intens. Un coleg de an cu noi şi el de prin Buzău, Dumitrescu, mi-a povestit cum a agăţat şi a sedus o porumbiţă din Buzău. N-am dat importanţă, dar după puţin timp numai ce-i văd pe porumbei pe stradă, cu o sticlă de şampanie. L-am întrebat a doua zi, unde mergea şi mi-a spus că la camera lui. Mi-am dat seama că sedusa fusese tocmai fosta mea Vica. Greaţă şi detaşare. Am încercat să mă integrez în programul grupei şi am avut mare noroc să am colegi serioşi, cu simţ de răspundere şi cu bune capacităţi intelectuale. Am avut plăcerea să am colegi pe: Leon Dorel, Lupchian Toma, Butyurka Ioan, Gaal Csaba, Niculiţă Gavril, Dodoiu Silvia, Ganea Florin, Ţârcomnicu Alexandru, Şerban Andrei, Zăgreanu Gheorghe, Agapie Constantin şi alţii, care mi-au oferit modele de competenţă, seriozitate, tenacitate. Şi alţi colegi au avut calităţi frumoase: Căpitănescu Ana, Selami Geait, Vlăsceanu Nicolae, Pufu Ioan, Trifan Romeo, Nuţu Ioan, dar unele delăsări sau neşanse au dus la repetenţie şi deci la ieşirea din grupa noastră.
Rezultatele mele la învăţătură au depins mult de baza de pregătire din liceu, de pauza mare în pregătirea generală pe perioada cât am lucrat în domeniul sanitar şi prin efectuarea stagiului militar, de anumite stări de moleşeală şi lipsă de voinţă, dar şi de calitatea predării materiilor din partea profesorilor. Poate dacă aş fi descoperit cafeaua de la începutul studiilor aş fi fost mai viguros şi mai performant, dar eu nu am folosit acest stimulent în timpul facultăţii. De-abia prin anul V am descoperit ciocolata, că îmi lua oarecum din oboseală. Asta nu înseamnă că m-am complăcut în lene şi preocupări deplasate. Niciodată, în viaţa mea şcolară, nu am fost prea studios, dar am avut o memorie bună şi prindeam lecţiile din clasă. În plus eram consultat de mulţi colegi asupra înţelegerii lecţiilor şi încercând să le explic îmi fixam mai bine cunoştinţele. Cu calitatea asta, în timpul şcolii generale şi a celei medii, am avut premii la învăţătură, dar la facultate înţelegeam mai greu fenomenele din cauza trecerii cam forţate de la pregătirea sanitară pe care o aveam la pregătirea de inginerie mecanică. De multe ori au existat şi neşanse privind dispoziţiile profesorilor, întrebări ambigue sau încuietoare, influenţare după notele anterioare din Carnetul de Note şi altele. În atmosfera de emoţii, care uneori ţinea şi de comportarea profesorului, apăreau şi lapsus-uri. Cu toate astea am reuşit să ţin pasul cu grupa, având doar câteva corijări prin anii III şi IV, şi obţinând, pe tot parcursul, bursă de studii. În anii I şi II nu am avut corigenţe, dar în semestrul II al anului III era cât pe ce să pierd bursa. Am şi comunicat acasă că nu mai am bursă şi părinţii mi-au trimis bani pentru a achita cazarea şi masa. Am ţinut secret faptul că am primit totuşi bursă şi am păstrat banii la CEC. Când am mers în vacanţa de vară le-am mărturisit că am avut bursă şi le-am pus toţi banii pe masă. Cred că am vrut să bravez un pic, dar nu puteam să ţin acel secret, căci devenea murdar. Părinţii s-au arătat impresionaţi şi drept răsplată mi-au cumpărat, de toţi acei bani (1600 lei), un palton foarte frumos, pe care l-am purtat cam 10 ani, adică ceva timp şi după ce m-am căsătorit.
Nu prea le aveam cu partea aplicativă, eram începător. La activitatea de atelier, prima lucrare pe care am avut-o de executat a fost un ciocan. Am reuşit să-l aduc la formă şi dimensiuni, dar nu era de notă prea mare. Atelierul mă relaxa şi cum eu obişnuiam să cânt chiar şi în WC, în timpul atelierului m-am remarcat cu: „Am plecat la vânătoare / cu o puşcă şi-un ogar / să vânez la căprioare, / pinguini şi urşi polari .......”. Nu am reuşit să termin acest refren că a venit maistrul, un tip cu apucături de muncitor comunist, care a început să mă băşcălească cu poante destul de slabe, care sunau mai mult a ameninţare că mă dă afară de la practică. De unde-l avusesem mare în viziune, ca prin ceaţă am început să văd un păduche. Am făcut practică şi în atelierul de prelucrări mecanice, dar acolo totul a fost mai elevat. Eram îndrumaţi de domnul Plăhteanu, un domn blond, frumos ca fizic şi caracter. În cadrul acelei practici nu învăţam să lucrăm pe maşini, ci calcule privind regimurile de aşchiere şi geometria sculelor aşchietoare. Aveam modele de lucrări aplicative pe care trebuia să le parcurgem. Câţiva dintre colegi participau mai activ la lucrări, căci au lucrat în producţie ca prelucrători prin aşchiere. Răsărea mai tare Niculiţă Gavril. Pe bune, pot spune că nu prea s-a lipit de mine partea practică a pregătirii de specialitate, chiar şi cea de vară la: Uzina 23 August din Bucureşti, Uzina 1 Mai din Ploieşti, Uzina Mecanică Roman. Participam conştiincios la practică, dar numai căscatul ochilor nu ajuta la formarea deprinderilor şi am reţinut doar contururi acoperite de o ceaţă densă. Practicile de vară de după anii II, III şi IV, durau câte o lună de zile şi constituiau adevărate vacanţe în grup. Descopeream locuri noi şi alte aspecte ale vieţii studenţeşti. Practica la Uzina 23 August a fost o tristă experienţă. Îmi revine foarte obscenă în minte scena cu camerele de la căminul din Cotroceni. Pereţii erau tapetaţi cu sânge de ploşniţe. M-am speriat foarte la vederea panoramei şi am mers de m-am cazat la sora mea, în zona Titan. S-a speriat sora mea când a auzit despre ce este vorba, la gândul că-i aduc musafiri şi mi-a spus că dacă vreau să rămân la ea să nu mai trec pe la colegi, în Cotroceni. Colegii de la cămin erau foarte revoltaţi, dar se amuzau cu vânătoarea de ploşniţe, organizată mai ales pe timp de noapte, când ieşeau ploşniţele la promenadă. Am înţeles că Leon Dorel era campion. Ploşniţele erau strânse în borcane şi dimineaţa apăreau strivite sub formă de reclamaţii în Registrul de Sugestii şi Reclamaţii al căminului. La practică, cei de la cămin, din cauza nesomnului de peste noapte, se furişau prin locuri mai dosnice ale uzinei şi furau câte un pui de somn. S-au scandalizat cei care răspundeau de practica noastră, mai ales un anume Toroş, de la Serviciul Personal, un tip milităros şi dur.Ne vâna pe unde ne găsea ascunşi şi ne turna la madam Gâdea, de parcă-şi transforma numele de Toroş în renumele de Tornoş. Au chemat şi pe rectorul Institutului Politehnic, Suzana Gâdea şi au ţinut o şedinţă cu noi în sala mare de şedinţe a uzinei. Am ascultat observaţiile şi îndrumările date de somitatea sa, madam Gâdea, ameninţările cu eliminarea de la practică şi trimiterea în faţa conducerilor de la facultăţile de unde venim. Câţiva studenţi au încercat să explice situaţia cu cazarea la cămin, dar au fost consideraţi cam impertinenţi şi ameninţaţi cu măsuri disciplinare. Uzina era interesantă dar părea un mamut cu spaţii enorme şi cu slab conţinut tehnic.
La Roman, după anul III, am fost cazaţi la căminul Şcolii Profesionale de pe lângă Uzina Mecanică. Acolo nu erau ploşniţe şi aveam spaţii mari puse la dispoziţie, dar a apărut altă problemă. Căminul era şi ca un palat al şobolanilor. Mai ales la cantină era de speriat, multe găuri de şobolani şi numai ce vedeai că sărea câte unul de unde nu te aşteptai. Într-o duminecă am organizat o vânătoare în cantină. Am mers mai mulţi, noaptea, pe un semiîntuneric şi am astupat toate găurile pe care le ştiam, apoi am aprins lumină şi dă-i şi caută, dă-i şi omoară. Am prins în acea noapte 13 şobolani dolofani şi i-am aliniat pe scena din sala de mese. Nu ştiu cum a reacţionat conducerea şcolii, sper însă că a primit o lecţie de responsabilitate administrativă. Pe la unele dormitoare, uşile erau roase în partea de jos şi pe acolo intrau şobolanii să se zbenguie în voie. Într-un dormitor care era gol, am pus o lespede la uşă, aşa fel încât dacă intră un şobolan, să cadă lespedea. Am mers să verificăm succesul unei capcane din acelea şi am găsit un şobolan mare cu care ne-am luptat şi apoi trofeul
l-am aşezat în faţa uşii la un dormitor în care erau cazaţi copii de şcoală generală veniţi în excursie. Ca nişte sadici am stat şi am savurat ţipetele copiilor la ieşirea din dormitor, dimineaţa. Practica a fost ceva mai serioasă decât cea de la Uzina 23 August, ştiam că se interesează cineva de noi, că trebuie să inserăm într-un caiet de practică activitatea zilnică şi eram distribuiţi prin rotaţie la diferite secţii. După amiezile le aveam la dispoziţie în totalitate ca timp liber, în care făceam ce doream, dar nu prea puteam să ne dorim multe căci oraşul e aşa cum e. Mergeam prin frumosul parc din apropierea gării, la râul Moldova şi făceam vizite de cunoaştere a oraşului. Într-o după-amiază, colegul Stan, a adus o uşuratică, studentă şi ea prin Iaşi şi care locuia la Roman. Avea Stan mare cârlig la femei şi la asta nu cred că i-a făcut faţă singur şi a apelat la colegii care sunt dispuşi să participe la o partidă de sex. Cred că au mers câţiva colegi, dar era interesant cum elevi ai şcolii care se aflau cazaţi la cămin în acea perioadă, după ce au aflat de paraşuta din curtea căminului, au început să se agite prin apropierea ei, doar, doar vor apuca o bucăţică. A doua zi, paraşuta a căzut şi la râul Moldova şi acolo au tras de ea câţiva colegi, până când i s-a făcut rău. Nu ştiu ce gândea colega noastră, Nae, care, vrând- nevrând simţea ce se petrece prin boscheţii de cătină din apropiere. La întoarcerea spre cămin, am uitat de tot ce se petrecuse la râu şi am cântat cu mare voioşie, obişnuitele noastre cântece ale acelor vremi: „ Sunt student la....../ iumpai dia, iumpai da........” şi „ La noi la Turcia e un obicei / căci un bărbat ţine 7-8 femei, / căci un bărbat ţine 7-8 femei / dar la România , obicei schimbat, / o femeie ţine 7-8 bărbaţi / o femeie ţine 7-8 bărbaţi / A la Turca bre / mămăligă cu cafe / a la Turca bre / mămăligă cu cafe. / Ce cauţi oltene în haremul meu? / Ce cauţi oltene în haremul meu? / Am venit sultane ca să ... văd şi eu / A la turca bre......../”
Tot pe drumul acela de întoarcere spre cămin, înainte de a urca deluşorul, era un fel de ghiol al apei Moldova şi acolo se străduia să pescuiască un părinţel în sutană. Când am ajuns la locul respectiv, părinţelul m-a rugat să am un pic grijă de undiţă, că trebuie să meargă până acasă, în apropiere. Stând aşa împreună cu un coleg, pare-mi-se Jimi Pufu, ne tot făceam planul că dacă vom prinde un peşte o să-l agăţăm de coadă şi când o veni părintele să se crucească, pentru minunea Dumnezeiască. N-am prins peştele minunat şi n-am avut posibilitatea să ne amuzăm de stupefacţia părintelui, dar colegilor le-am spus că am făcut aşa şi ne-au cam crezut. Doamne, câtă veselie era în perioada aceea de practică! Am avut plăcerea să mergem şi într-o excursie organizată de îndrumătoarea noastră de practică, doamna Biliuţă, asistenta de la Hidrotehnică. Am mers pe la Lacul Roşu, pe care l-am traversat cu barca şi apoi am urcat la Cabana Dochia. A fost un urcuş greu şi eu eram ambiţios să ajung printre primii. La un moment dat simţeam că mă sufoc şi numai mentosanele lui Lucan mi-au redat suflul. Cel mai iute la urcuş era Tomiţă Lupchian. Arăta precum Pantera Roz şi nu ştiam de unde are atâta rezistenţă. Am ajuns la cabană şi între timp s-a cam înnorat şi înnoptat. Cabanierul era foarte amabil, dar i se terminase rezervele de apă şi a apelat la noi să aducem de la un izvor din apropiere, cam de la 500 metri distanţă. M-am oferit eu şi alături de mine, Florin Ganea. La dus a fost chiar plăcut, dar la întors a fost urgie. Florin avea o găleată şi eu un bidon de zece litri. N-am apucat bine să terminăm de umplut vasele cu apă şi ne-am trezit că a venit peste noi un nor dens şi negru de nu mai vedeam la cinci metri distanţă. De cabană nici vorbă. Au început tunete şi fulgere cum n-am văzut până atunci şi noi eram chiar în mijlocul prăpădului. La fiecare fulger aveam impresia că vom fi carbonizaţi. Florin avea noroc că se mai vărsa din apa pe care o avea în căldare, dar bidonul dus de mine mă apăsa aşa de tare încât simţeam nevoia să-l părăsesc. Cabana o vedeam numai în timpul fulgerelor, iar în rest trebuia să ţinem direcţia orbeşte. La cabană, am mâncat din conservele ce le aveam şi ne-am amuzat pentru peripeţiile de peste zi, apoi ne-am culcat îmbrăcaţi pe pat suprapus, din scânduri, lung cât peretele cabanei şi acoperit cu paie. Nu prea ne-a plăcut confortul, dar oboseala acumulată a fost un aşternut cald pentru somn. În zorii zilei am ieşit afară să prindem răsăritul de soare. Ne aflam pe creasta muntelui şi norii, care alunecau molateci mai jos de nivelul la care ne aflam, ne creau impresia că ne aflăm pe o insulă în mijlocul mării. Un fotograf a imortalizat trăirea noastră şi mai păstrez acea fotografie în care apărem ca nişte umbre: eu, Zăgreanu, Ţârcomnicu şi Selami şi la picioarele noastre marea imensă de nori.
În practica de după anul IV, la Uzina 1 Mai din Ploieşti, am avut ochii ceva mai deschişi la utilaje, pricepând ceva mai mult, având în vedere că şi pregătirea teoretică o aveam mai avansată. La practica aceea am fost repartizaţi colegi de la Maşini Unelte şi de la TCM. Am avut ca obiectiv pregătirea materialelor bibliografice pentru Proiectul de Diplomă. Tema proiectului era „Presa Abkant pentru Debitat Tablă”. Aveam ca îndrumător pe nedoritul de mine Şarpele cu Ochelari, pe care-l consideram total în afara cauzei, atât ca pregătire, cât şi ca apreciere din partea colectivului didactic. Nu aveam bază pe îndrumarea din partea dumnealui şi nici pe susţinerea mea în faţa Comisiei de Examinare. Aşa s-a şi întâmplat. În practica de la Uzina 1 Mai am trecut pe la un Abkant din fundul Halei de Maşini Unelte, am sustras câteva planşe, total străine percepţiei mele şi am realizat doar care este principiul de funcţionare al utilajului respectiv. Căminul îl aveam la o şcoală profesională din centrul oraşului şi pot spune că am avut condiţii de cazare acceptabile. Adminstratora, o doamnă soliduţă, soţie de miliţian, era amabilă. Cu Berneagă, adminstratora a fost chiar mai mult decât amabilă, dar Berneagă spunea că nu prea i-a plăcut acea amabilitate de amor combinat cu mâncat seminţe. În acea perioadă aveam ca amic pe Grădinaru Gigi şi unele plimbări prin oraş le făceam împreună. El avea obiceiul de a mă ţine la braţ şi eu glumeam faţă de colegi că Gigi este gagica mea. Era plăcut de la uzină până la cămin. Mergeam pe strada gării şi treceam pe sub castanii care însoţeau strada de la un capăt la altul.
Despre studii am mai spus şi la prezentarea profesorilor şi nu prea mai am ceva deosebit.
Proiectul de Diplomă a avut un farmec mai deosebit pentru ambianţa în care îl realizam. Cel mai savurat a fost Desenul de Ansamblu. Ne-am instalat 3-4 planşete în cameră, am aplicat pe ele coli Ciocan, format A0 şi zile, chiar săptămâni am moşmondit să ticluim ceva care să semene a desen şi care să poată fi prezentat în faţa Comisiei de Examinare. Era singurul desen pe care trebuia să-l expunem vederii întregii comisii, iar despre descriere, calcule de rezistenţă, parametri constructivi, desenele de subansambluri şi desenele reperelor, trebuia să facem o expunere verbală şi apoi să răspundem la întrebările profesorilor din comisie. Întrebările acestora erau axate pe disciplinele pe care le predau fiecare şi asta presupunea să ne pregătim pentru susţinere la majoritatea disciplinelor de specialitate. În timpul execuţiei desenelor de ansamblu, parcă mă văd în cameră alături de Puiu Bandrabur, Sandu Ţârcomnicu, Tomiţă Lupchian, cum asudam să mai tragem câte o linie şi din când în când explodam cu un strigăt de cântare falsă a melodiei lui Tom Jones, la modă în acea perioadă „Mă-ntooooorc acasăăăăă / De-ar fi să moooor ... tot mă întoooooooooorc”. Ieşeau nişte sunete ştrangulate de disperare şi deznădejde, pe care noi le savuram ca pe clipe de relaxare.
La susţinerea Lucrării de Diplomă, am avut o comisie de examinare formată din vreo cinci profesori grei ai facultăţii şi la fiecare student participa şi îndrumătorul pe care-l avea. Deşi am dat lucrarea spre verificarea Şarpelui cu cca 2 săptămâni înainte, nu ştiu dacă acesta a verificat-o şi nici dacă a priceput ceva din ea. Cred că a propus o notă la plezneală, după aspectul artistic al lucrării, acoperindu-şi incompetenţa ştiinţifică. Dacă eu aş fi fost mai tupeist şi l-aş fi intimidat prim pretenţiile mele privind îndrumarea pe care trebuia să mi-o dea, cred că propunea o notă mai mare pe lucrare, dar eu am avut aşa o timiditate şi reţinere la adresa lui încât nu l-am deranjat nici măcar cu o întrebare. Mi-ar fi părut şi caraghios ştiind că m-ar fi băgat şi mai tare în ceaţă. Aşa s-a făcut că am primit din partea comisiei doar nota 7,00. Şi totuşi, după examenul de stat am fost singurul care am mers acasă la Şarpele, cu o şampanie şi i-am urat sănătate, că de mulţumiri nu putea fi vorba.
Pentru repartiţia în producţie s-a făcut un clasament al absolvenţilor pe baza mediilor generale şi eu m-am situat al 13-lea din 32 (grupele 276 şi 277). Aş fi avut posibilitatea să aleg un post la Ploieşti, dar din dorinţa de necunoscut am ales Suceava. Auzisem că e un oraş curat, frumos şi cu încărcătură istorică şi m-a tentat alegerea lui. Mai era şi faptul că urma să-l am aproape pe Tomiţă Lupchian. A mai fost un stimulent în această alegere, amica mea pe acea vreme, care era de loc din Dorohoi, care a insistat să aleg Suceava. Pentru acea amică nu prea aveam sentimente de dragoste, nu vedeam în ea soluţia unei căsnicii, ci pur şi simplu m-am lăsat dus de valul insistenţelor