RETRAIRILE MELE




COLEGIUL MILITAR
 De Mircea Iordache
         Tăticu era ţinut prizonier în Rusia şi la noi acasă erau timpuri grele, cu foamete şi boli. Mămica suferea, cred, de stări depresive şi tulburări hormonale, legate de absenţa îndelungată de acasă a bărbatului ei. Simţeam că se zbătea din toate puterile să-şi ocrotească cei trei puişori. Pe băitul cel mare, Ionel, l-a aranjat la un colegiu pe la Huşi, apoi la Târgovişte. Pe fata, Ioana, a retras-o din clasa treia, pentru a-i fi de ajutor la cele casnice şi la oblojirea bolilor. Pe mine m-a luat, într-o zi de septembrie 1946,  de mânuţă şi hai, hai, m-am trezit într-o curte mare, domneasca, cu castani mari, cu gard impozant, de metal, cu clădiri cum nu mai văzusem şi în mijlocul curţii  cu o cabina asemănătoare unui closet, despre care am aflat mai târziu că era o carceră, în care nu se putea sta decât în picioare. Pe un cal alb, ca din basme, a apărut comandantul, colonelul Rusu, un om foarte sever, şaten, cu faţa ciupită de vărsat. M-a păcălit mămica că merge până în oraş şi m-a lăsat acolo în grija Şcolii de orfani din Arad.
         Aveam un învăţător fragil, dar serios şi nu prea ştiu cum învăţam. Ştiu că aveam câţiva colegi buni la învăţătură şi mă străduiam şi eu să ţin aproape. Dintre colegi îmi mai amintesc de Sora Cristian ( premiantul clasei, cu aspectul lui de  gladiator roman ), Potrocoi Victor ( un  băiat cu aspect de moşulică, cu albeaţă la ochi şi care făcea mari eforturi să citească, dar ţinea de locul doi pe clasă ), Stoian Gheorghe ( un bruneţel costeliv), Rusu Dumitru ( ardelean spălăcit, scund-îndesat, semănând chiar a rusnac). Poate că aş fi fost mai bine clasat la învăţătură, decât menţiune I, în clasa
I-a, dar am avut ghinionul de a face o gâlmă mare la ceafă şi am fost operat la Spitalul Militar din Timişoara, pierzând multe lecţii.
         Pe acea vreme erau schimbări politice majore şi noi cântam cum ni se dicta. Generalul Antonescu a fost executat, ca trădător de ţară, dar nouă ne veneau , încă, mesaje de respect la adresa lui. Dealtfel, colegiile militare de orfani îl aveau ca pe un părinte, doar erau înfiinţate de el. Când s-a instalat la putere guvernul  „Dr. Petru Groza”  , noi copiii scandam : „ Jos cu Groza sub tramvai / Sus cu regele Mihai !” Imnul naţional era 
,, Trăiască  Regele “,   şi îl cântam  cu multă plăcere şi fală. Simţeam emoţii deosebite când cântam: „Trăiască Regele/ în pace şi onor,/ de ţară iubitor/ şi apărător de ţară!”
         Războiul şi valul ciumei roşii au adus ţara la mare sărăcie şi foamete. Am simţit pe pielea noastră, prin mâncarea ce ni se dădea, sărăcăcioasă ca şi ţara ( mămăligă cam stricată, gulii, cartofi, fasole... ) . Despre carne nu prea se ştia. Cazarma se preocupa, totuşi, de copiii mai debili din punct de vedere fizic, cu alimentaţie suplimentară, care consta de obicei din mămăliguţă cu lapte în care se adăugau ceva vitamine. Ni se dădeau şi unele capsule cu untură de peşte. Eram aşezaţi la mese lungi, la care încăpea toată clasa şi în capul mesei stătea supraveghetoarea, doamna Glicheria, care ne îndruma asupra comportării, asupra formării deprinderilor corecte de servit masa. Doamna pedagogă Glicheria ne îndruma şi supraveghea şi la dormitor, pentru făcutul patului, îngrijirea ţinutei, făcutul ghetelor, îmbrăcatul, folosirea grupului sanitar ş. a . m. d.
         Am avut ocazia să cunosc, într-o zi în timp ce serveam masa, severitatea colonelului.  A venit la amiază  să inspecteze desfăşurarea programului de servire a mesei. Parcă mă văd aşezat la masa lungă, împreună cu toată clasa. Mă aflam în capul mesei şi în faşa mea se afla doamna Glicheria. Trecând pe lângă mine, unul dintre soldaţii care serveau pe copii cu mâncare s-a trezit faţă în faţă cu colonelul, s-a intimidat şi a salutat, cu mâna la capul descoperit. Colonelul i-a aplicat imediat o corecţie cu cravaşa, pe care o purta tot timpul la el, lovindu-l peste spatele încovoiat şi a dat ordin să fie încarcerat. M-am gândit, cu milă, la bietul om care trebuia să stea câteva zile în celula de lemn din mijlocul curţii.
         După amiaza eram duşi într-o sală de meditaţie şi eram supravegheaţi de un elev din clasa a treia, care avea gradul de caporal şi era maniac în a face instrucţie, a pretinde ordine desăvârşită şi a da pedepse pentru cele mai mici abateri de la regulile absurde, instalate de el.
Ar fi trebuit ca în timpul meditaţiilor să învăţăm pentru ziua următoare, dar şeful nostru ne pretindea linişte absolută, cerând să nu se audă musca şi el bâzâia, reproşându-ne că se aude.
Am avut cu acest mini-torţionar o  năpastă care m-a marcat toată viaţa în ce priveşte răutatea juvenilă. Nu ştiu de unde a putut veni atâta răutate la un copil de noua anişori. Probabil că atrocităţile îi erau transmise de la predecesorii şefi ai lui, sau ereditar. Într-o seară, înainte de culcare, a cerut sprijinul câtorva colegi, care nu puteau avea curajul să-l refuze, m-a aşezat  transversal, pe două paturi, cu funduleţul gol, în zona intervalului dintre acele paturi şi cu centura-i de piele m-a lovit de nu ştiu câte ori şi savura icnetele şi ţipetele mele. În acea noapte a lucrat subconştientul meu şi m-am trezit spre dimineaţă că făcusem pe mine ambele necesităţi. Eram conştient că am făcut ceva rău şi am încercat să  acopăr cât de mult ruşinea. Pe culoarul lung care ducea spre closet am scăpat cârnăciori de răhăţel şi m-am culcat iar, dar cu multă teamă şi supărare. Dimineaţa, după înviorare, spălare şi îmbrăcare, ne aliniază în dormitor, plutonierul Zeamă- spaima copiilor. Ni s-a cerut să spunem cine e vinovat de răhăţeii de pe hol şi am fost nevoit să recunosc, dar nu am terminat de spus căci m-am şi trezit sub pat din cauza palmei grele a monstrului de plutonier. Nu ştiu exact ce rol avea în unitatea noastră, dar ştiu că era un bărbat chipeş şi foarte temut de noi. Dimineaţa, la înviorare, ne scotea într-o curte interioară, aşa cum eram în izmenuţe  şi chiar dacă era zăpadă, făcea cu noi exerciţii de gimnastică, ruperi de rânduri şi alergări. Se considera că face călire după principii germane. Avea plutonierul si un câine lup, mare, care alerga pe culoare si ne înspăimânta, de fioros ce era.    
         La sărbătorile Crăciunului a fost organizată o serbare a noastră, a copiilor si parcă văd acea sală mare în care aşteptau cu interes  cadrele militare ale unităţii şi diverse alte persoane. Scena se afla la oarecare înălţime şi într-un colţ al ei triumfa Pomul de Crăciun, împodobit frumos şi plin de jucării. Era ceva nemaivăzut de mine şi care mă făcea să plutesc, precum un îngeraş. La acea serbare am spus o poezie, din care îmi amintesc doar câteva versuri: “Eu sunt un soldat voinic / Nu mi-e frică de nimic / Şi la bine şi la greu / Tot înainte mereu .” Cred că am impresionat sala căci gestica mea depăşea aşteptările şi cum aveam dimensiunile unui copil de 4-5 anişori, cred că am plăcut. În timpul aceleaşi serbări am primit gradul de fruntaş – furier, ceea ce însemna că devenisem şef de clasă, iar alţi patru copii din clasa mea, galonaţi ca fruntaşi, erau şefi de grupe. În aceeaşi zi am fost invitat la masă la maiorul- preot, cinste care se făcea celor mai buni din şcoală şi  după ce am servit o masă bogată în delicatese, m-am jucat câteva minute, mai mult la pian, cu fetiţa preotului. Între mine şi fetiţa preotului nu putea fi decât o reflectare a poziţiilor noastre sociale. Eu eram copilul umil, ea era fetiţa adorată, alintată şi cu superioritate morală.
  Nu ştiu cât de mândru eram, dar încercam să fiu milităros, mai ales când ieşeam cu clasa în oraş şi comandam cadenţa colegilor, iar când întâlneam câte un ofiţer simţeam o mare onoare să dau onorul, cerând cu ton milităresc: „ Clasă, pentru onor la drea-pta!”. Copiii băteau pas de front şi întorceau capul la dreapta , urmărindu-l cu privirea pe ofiţerul respectiv, iar eu dădeam salutul.
Privind înapoi, revăd uniforma cam comica, dar interesantă şi adaptabilă la mai multe talii. Spre exemplu, pantalonii aveau şnururi la picioare şi puteam să-i îndoim şi să-i leg mai sus de genunchi, devenind dublaţi pe picior în jos. Bluza avea, deasemeni, mânecile foarte lungi şi puteau fi dublate pe braţ în sus.  Purtam băscuţe, pe care le aşezam înclinate spre partea dreaptă, aşa cum am văzut mai târziu la vânătorii de munte. A venit ziua mult aşteptată, 10 Mai 1947– ziua Regelui, în care puteam să defilez în calitate de şef de clasă, mergând pe lângă pluton şi comandând cadenţa, dând onorul de câte ori se ivea prilejul şi mai ales prin faţa tribunei, dar n-am avut noroc căci m-am îmbolnăvit şi am fost ţinut în infirmerie. Asta a fost ultima ocazie de a mă mai desfăşura în calitate de comandant. Mi s-a întrerupt calitatea de comandant din cauza unui lipom mare la ceafă, pentru care am şi fost internat în  Spitalul Militar de la Timişoara. Am ajuns într-un salon larg, cu mulţi adulţi - cadre militare. Eram vizitaţi des de comisii medicale şi eu mă bucuram de o deosebită atenţie. Am simţit prietenia unui tânăr student, care mă  încuraja, mă alinta, îmi aducea dulciuri şi mieji de nucă. Cred că-i era milă de mine, considerându-mă că ar putea fi vorba de o tumoră malignă. Am avut bucuria să vină şi mămica la mine, fiind solicitată, probabil, să-şi dea acceptul pentru operaţia mea. La operaţie, medicii au încercat să mă adoarmă, dar eu i-am rugat să nu-mi facă aşa ceva. Au fost amabili şi mi-au făcut anestezia cu chelen. Am fost conştient tot timpul că se lucrează ceva la capul meu şi că nu am avut dureri , în schimb simţeam că-mi îngheaţă capul până la insuportabil.
Spitalizarea şi întreruperea şcolii, pentru circa o lună de zile, mi-au redus şansele de a mai fi premiantul clasei şi am pierdut şefia.
         La terminarea anului şcolar am fost duşi intr-o sală mare, care părea a fi de gimnastică, cu uşi mari metalice şi cu un balcon pe toată lungimea ei. În balcon se afla fanfara militară şi cadrele militare. Pentru premianţi s-au dat coroniţe şi onoruri cu fanfara. Am primit şi eu diplomă de menţiune, iar pe primele trei locuri au fost: Sora Cristian, Potrocoi Victor şi Stoian Gheorghe.
         După terminarea clasei I ni s-a dat vacanţă şi a venit mămica de m-a luat acasă. Îmi amintesc ca prin ceaţă: de drumul cu trenul, de nişte militari din compartiment care mă chestionau să vadă cât sunt de isteţ şi instruit, punându-mă să recunosc gradele militare şi să citesc după ziare. Apoi pe drumul de la gara Buzău până acasă la Dâmbroca, am trecut peste podul apei Buzăului, prin Vadu Paşii , Ciocârlia, Scurteşti, Stănceşti şi am ajuns acasă, dar pe tot parcursul confundam oamenii cu cei din satul meu şi eram dezamăgit că mă  înşelam.
         Ştiu că în vacanţa aceea m-am mândrit în sat cu uniforma mea militară şi mulţi copii de seama mea şi chiar mai mari mă priveau cu admiraţie, considerând că am puteri mari, din moment ce sunt militar. Ameninţau unii pe alţii că dacă pun eu centura pe ei n-o să le fie uşor.
Mergeam cu tot grupul de copii la scăldat, unde stăteam de dimineaţa până seara, ba bălăcindu-ne, ba îngropându-ne în nisipul fierbinte. Nici nu ne trebuia mâncare, iar când soseam acasă, seara, mai beam apă şi tot nu ceream de mâncare. De fapt era şi secetă mare şi copiii din sat aveau diferite cântece şi ritualuri ale foamei. Era la modă scoaterea unor triluri din gât, în timp ce se freca beregata în sus şi-n jos. În acelaşi timp se cânta: „ Nea Alecu, nea Alecu / tunde oaia şi berbecu / şi berbecu făr de lână / taie ciocu la găină / şi găina făr de cioc,/ taie gâtu la boboc,/ E e e u, e u, e u , e e e u, e u,  e ! ” sau „ Stan al Floarei  copt de soare/ cu căciula după floare/ o o o u , o u , o u, o o o u , o u , ă ! “
 Foametea era cumplită şi în acea vară am primit ajutor american, dar numai cât să supravieţuim. S-a înfiinţat o cantină chiar la noi acasă. Depozitul de alimente îl ţinea nenea Ionel  Cosoroabă, vecin cu noi şi rudă. Dar se dădea doar o supă lungă cu pesmeţi, făcuţi din pâine neagră. Lumea din sat venea şi mama dădea fiecărui necăjit câte o porţie de zeamă lungă, care nici gust nu prea avea. Era un fel de amăgire a foamei. Într-o zi a venit la poartă un copil, cerşind încă o porţie şi eu i-am spus mamei să-i dea porţia mea şi apoi tare s-a mai lăudat mama cu bunătatea copilului ei, că şi-a cedat porţia de mâncare.
         În toamnă am mers din nou la Colegiul Militar, dar la Lugoj. Nu prea descifrez cum am ajuns acolo şi cum arăta şcoala, decât că avea nişte clădiri mari, cu etaj şi în incintă locuiau şi ofiţeri şi personal didactic. Cred că mă bucuram de simpatia învăţătoarei, doamna Firan Larisa, căci mă simţeam protejat. Într-o zi, în clasă,  în pauza dintre două ore de curs, m-a apucat un fel de somnolenţă, drept pentru care m-am băgat între cele două sobe mari, m-am culcuşit în şezut şi  am adormit. M-am trezit în faţa clasei, întrebat de doamna învăţătoare ce e cu mine şi mi-a spus că trebuie să merg la infirmerie. Eu am spus că nu aş vrea să merg la infirmerie, că am să pierd orele la clasă şi doamna m-a întrebat dacă prefer să mi se facă o injecţie. Am răspuns afirmativ şi cred că a fost impresionată. M-a luat de mânuţă, m-a dus la infirmerie şi acolo un plutonier sanitar mi-a făcut injecţie. M-a luat doamna învăţătoare şi m-a dus acasă la dumneaei, mi-a făcut un ceai şi m-a culcuşit în patul familiei. Avea o plapumă pufoasă şi călduroasă şi eu eram foarte concentrat în mintea mea să nu fac pipi în pat, din care cauză am avut un somn de veghe. La un moment dat mi-a venit să vărs şi i-am spus. Mi-a adus doamna un lighean şi m-am răcorit, încât nu mai aveam stare de rău, decât plăcerea de a sta în plapuma aceea pufoasă. Seara, a venit la familia Firan o altă familie, în vizită şi eu a trebuit să mă scol, să plec la locul meu în dormitor. Înainte de a pleca am fost pus să spun o poezie şi am fost apreciat pentru calităţile gestice.
 Am mai reţinut din acel an şcolar că doamna Firan era severă cu copiii, îi punea să citească de multe ori lecţia şi pe cei care nu ştiau bine îi ţinea la colţ. Sora Cristian şi-a menţinut locul I pe clasă, iar eu am avansat de la menţiune la locul II.
Îmi amintesc, de parcă s-a petrecut ieri, cum eram aşezaţi în bănci, cum se desfăşurau lecţiile, cum  se insista pe învăţarea în clasă, cum erau pedepsiţi copiii care nu reuşeau să răspundă corect la lecţii. Nu-mi dau seama să se fi format prietenii între noi copiii. Eram supuşi unei discipline şi unor programe riguroase, milităreşti şi altceva nimic. O singură dată am mers cu clasa la un film. Era un film despre război şi eu nu puteam reţine la vârsta aceea decât secvenţele care mă impresionau. Cel mai bine mi-a rămas în amintire un câine lup, care era dresat şi căuta ostaşi inamici. Vag mai reţin despre tancuri care treceau prin albiile unor râuri şi se împotmoleau, soldaţi care trăgeau cu arme automate şi alte aspecte minore.
În clasa a II-a am fost invitat din nou  acasă, de data aia la colonelul doctor al unităţii, în ziua de Paşte. Mă simpatiza mult domnul colonel şi
m-a lăudat la mama pentru impresia lui plăcută despre mine.  Am fost tratat cu mâncare, cum numai la Crăciunul din clasa I-a, la maiorul preot, mai avusesem parte.
După anul şcolar 1947-1948, Colegiul Militar a fost desfiinţat şi a trebuit să merg la şcoala primară din sat. Când mi-a spus mămica, că mă dă la şcoala primară, eu am luat atitudine, spunând că nu vreau să mă fac primar şi m-am ruşinat când mămica povestea la lume ce am înţeles eu prin a merge la şcoala primară.

        Comentariu publicat de Virginia Paraschiv pe Mai 24, 2011 la 11:08pm
Urmăresc cu multă atenţie frecvenţa şi consistenţa comentariilor la textele care ne pun pe gânduri şi ne stârnesc neliniştea. nu comentez, observ şi gata. Să trecem la comentariu, cu scuza că ocupându-mă de pecetea memoriei la centenar Loli, era cât pe-aci să pierd din vedere textul . Ce mi se pare într-adevăr ingenios în arta naraţiunii este atmosfera de duioşie "tâmpă" în care se evocă traumele şi schilodirea unui copil. Cascada de diminutive are un efect stilistic năucitor. Am citit de mai multe ori textul, cu intenţia de a "scoate " copilul din iadul dresurii şi de a-l adăposti cumva. Şi îmi dau seama că nimic nu-l poate salva decât sfârşitul episodului. Introducerea în sistemul terorii prin intermediul mămicii depresive şi "hormonale" este inedită. Ca narator aţi drămuit cu atenţie detaliile şi acestea se succed adresându-se intuiţiei şi percepţiei cititorului. Am avut senzaţia că mie însumi cititor mi se suprimă dreptul de a gândi şi i se concede în exclusivitate "atingerea" concretă a lucrurilor. E fascinant episodul cuibăririi copilului de pripas în aşternutul moaale şi cald al unei fiinţe milostive, venite parcă din altă lume. Această căldură a aşternutului este singurul semnal că există alternativa unei altfel de realităţi, pentru micul nostru erou , o lume utopică, imperceptibilă. Şi fudulia copilului îmbrăcat în uniformă e excelent surprinsă ca un amărât de premiu de consolare. O copilărie chinuită aşteaptă intrarea într-o lume şi mai ciudată decât aceea a colegiului militar. Interferenţa subtilă a ironiei cu simţul tragic reprimat şi bine cenzurat conferă lirismului retrospectiv o anumită puritate , prin suspendarea oricărui simţământ de disperare. Copilul se şi joacă, îi rămâne această putinţă. Avantajul copilăriei inocente care nu ştie altă formulă de viaţă decât aceea dată de adulţi. Vă mărturisesc că am fost impresionată, există mereu şi mereu aceeaşi poveste a copilului lipsit de copilărie, dar spusă mereu şi mereu altfel. Eu am reţinut acest "altfel" profesat de dumneavoastră şi vă mulţumesc pentru empatia pe care mi-a provocat-o acest text despre orfelinul "militarizat".



redactiafalezedepiatra@gmail.com

ŞCOALA PRIMARĂ

Posted on 04/06/2011 by Hopernicus

După terminarea primelor două clase de şcoală la Colegiul Militar, au urmat două clase de şcoală primară în sat. Mama mi-a zis că va trebui să mă dea la Şcoala Primară din sat şi eu am sărit, revoltat, că eu nu mă fac primar.
La şcoala din sat se învăţa în mod cam primitiv. Învăţătorul nostru, Nicolae Suditu, locuia chiar în incinta şcolii, având şi funcţia de director. Locuia în anexa din spatele şcolii.
Şcoala se află şi în aceste vremuri pe uliţa de mijloc a satului, peste drum de biserică. Pe atunci avea o grădină mare, din care pe o mică parte era terenul de sport, un fel de maidan, prevăzut cu două porţi de fotbal, improvizate şi pe care mai toată ziua se bătea o minge din cârpe. Erau nimerite mai uşor ţurloaiele, decât mingea. O mare parte a grădinii era la dispoziţia directorului şi era cultivată de obicei cu porumb. Domnul Suditu îşi lucra pământul cu ajutorul părinţilor copiilor din clasa noastră. Avea domnul şi o vacă pe care o păşteau unii dintre copiii clasei, care tânjeau în felul ăsta după note mai bune şi chiar premii. S-a remarcat în acest sens fostul meu coleg de la colegiul militar, Enache Ion.
Nu ştiu cum era conceput orarul, dar programul punea accent pe Cetire si Aritmetică. La Cetire, mai întâi, lecţia o citea domnul Suditu, apoi îi punea pe cei mai buni să repete câteva fraze şi în continuare ceilalţi elevi. unii mai bine, alţii mai puţin bine, citeau până când considera domnul că e de ajuns. Uneori eram lăsaţi singuri în clasă, domnul mergând la unele treburi prin spatele şcolii , la locuinţa sa, alteori o lăsa cu noi pe doamna Aurica, soţia lui, care avea doar 7 clase, şi care fusese colegă de clasă cu mămica. Nu prea avea mămica, cuvinte de laudă la adresa doamnei Aurica în ce priveşte sârguinţa la învăţătură pe vremea când era elevă. Dacă mă gândesc bine aş asemui-o pe coana Aurica, cu Lenuţa lu Nicu din Scorniceşti. Ore în şir durau repetiţiile noastre cu cititul. Aritmetica se făcea mai puţin şi numai cu domnul Suditu, atât la predare cât şi la exerciţii şi la probleme.
Domnul Suditu era un personaj pitoresc, plăcut în unele privinţe şi dizgraţios în altele. Îl percepeam ca pe un om harnic, sufletist, dar avea meteahna băuturii şi scandalurilor. Se ducea la crâşmă, la şuşa ( şosea ) cu domnul Ion Nicolau (poreclit Căţoi), se îmbătau şi apoi să vezi ceartă şi bătăi, de vuia satul şi se lăsa cu sânge şi vânătăi, de ne era ruşine cu domnul nostru. Domnul Căţoi era tot învăţător şi era respectat în sat, ca priceput şi bun gospodar, dar era prea amic cu băutura şi cu aventurile amoroase. Avea domnul Nicolau doi copii : un băiat şi o fată. Fata s-a împuşcat, din nu ştiu care motive , la vârsta adolescenţei, iar băiatul ( Ţuţundei) era un descreierat ( deşi era doar adolescent, înjura urât de tot, chiar şi pe tatăl său ). Revenind la domnul Suditu, deşi îl respectam, eram scârbiţi de felul în care umbla : cu îmbrăcămintea şifonată şi chiar ruptă, urduros şi de multe ori cam beat.
Îmi plăcea şcoala în care învăţam, îmi plăcea clasa noastră, îmi erau dragi colegii. Şcoala era, ca mai toate şcolile la acea vreme, în apropierea bisericii, ceea ce dădea locului mai multă prestanţă. Avea în faţa ei o plăcută umbră, pe care o făceau câţiva aguzi mari. În timpul vacanţelor ne cocoţam în ei şi ne bucuram burţile cu agudele, care erau mari, negre şi dulci-aromate. Gardul era din scânduri, văruit de câte ori era nevoie şi în faţa porţii era o podişcă, văruită şi ea în alb. Clasa noastră avea ferestre mari, dar era cam întunecoasa, poate, din cauza duşumelei întreţinută cu motorină. Avea trei rânduri de bănci, cu faţa spre uşă şi eu stăteam în prima bancă de la fereastră. În faţa băncilor, lângă perete, cam la un metru era plasat un godin pătrat, cu nisip deasupra şi care avea burlanul scos prin tavan. Holul de la intrare era pătrat şi destul de spaţios. Din el se putea intra, pe lateral, în cele două clase ale şcolii, iar în fundul lui era uşa care dădea în cancelarie şi spre locuinţa directorului. Domnul director Suditu locuia în clădirea şcolii, întrucât nu avea casă în sat, fiind din satul Stănceşti – vecin cu satul nostru.
Îmi amintesc aproape de toţi colegii, dar atenţia mai deosebită şi amintirile mai clare le am cu unii dintre ei: sora mea Olica, Bratosin Jenica, Enache Ion ( fostul coleg la Şcoala Militară ), Dedu Vasile, Dedu Stanca, Tudorel al lui Geambaşu, Costică al lui Baroian, Stancu, Ion Zaharia al lui Coadă ( poreclit Guran ), Florica lui Zangopu, Mirică Floarea ( Floricel ), Voinea Floarea a Ioanei lui Coadă ( poreclită Baltag şi Florica Mică ), Florica lui Stan al lui Ion Stan, Sofica lui Radu Panduru şi alţii. Sora mea, Olica, a devenit colegă cu mine după ce a întrerupt şcoala timp de trei ani, din cauză că mămica a fost bolnavă şi ea era singurul sprijin, căci eu şi Oani ( fratele cel mare) ne aflam pe la colegii militare.
Fruntea clasei, la învăţătură, alături de mine erau: Dedu Vasile, Olica, Jenica, Floricel şi Florica Mică. Premiu a primit şi Enache Ion, dar mai mult pentru păşunatul vacii domnului Suditu. Înainte de venirea mea în clasa a III-a, pe locul I se afla Dedu Vasile, un băiat cu malformaţie congenitală. Avea capul foarte alungit, faţa cam turtită şi ochii bulbucaţi (arătând ca feciorul lui Gopo, chiar mai deformat), de te speriai de el când îl vedeai, dar noi ne-am obişnuit şi ne era chiar simpatic. Am mers o dată la casa lui şi m-a amuzat cum umbla după verişoară-sa, Dedu Stanca, cu sexul lui de 9 anişori în mână, alergând-o pe după şuri şi propunându-i sex, în termeni cam golăneşti. Eram uimit de teribilismul lui şi invidios, că eu eram prea timid pentru a îndrăzni să fac măcar o glumă cu o fată, cu toate că inima începuse să-mi dea ghes. Îmi era extrem de ruşine să vorbesc cu fetele. Olica şi câteva colege făceau glume pe seama timidităţii mele şi-mi spuneau că, gagica mea e Florica Mică şi eu mă roşeam – foc. Nu aveam nici-o atracţie magnetică către Baltag,  doar eram un copil şi aluziile acelea îmi creau o respingere, dar aveam, parcă, un respect şi mai mare faţă de ea, o admiram pentru curăţenia ei şi pentru silinţa la învăţătură.  Am dovedit şi o responsabilitate faţă de ea, atunci când i-a luat foc casa. Deşi aveam doar 10 anişori, m-am urcat pe casă şi am aruncat multe găleţi de apă pentru stingerea focului, să nu se extindă de la grajd la casă. S-a făcut un rând de oameni care transmiteau găleţile cu apă şi eu eram în vârful casei şi aruncam cu apa pe foc. Când focul a cedat, am cedat şi eu printr-o alunecare de pe casă, dar norocul meu a fost că acoperişul se termina aproape de pământ şi m-am ales doar cu o tăietură la braţul drept şi am rămas cu o cicatrice.
Domnul Suditu ne dădea mult de lucru acasă. Aveam de copiat, pe caiete dictando, textele lecţiilor, trebuia să repetăm de mai multe ori citirea lecţiilor şi mai aveam multe exerciţii şi probleme. Mă descurcam mai bine cu exerciţiile şi problemele, dar cu caligrafia nu stăteam chiar aşa de bine şi eram nevoit să rup, de fiecare dată, câteva foi până mă simţeam mulţumit că a ieşit cât de cât bine. Se întâmpla să mai greşesc câte o literă sau să picure cerneala din peniţă şi eram tare necăjit că trebuia să o iau de la capăt. Se scria cu tocuri, care aveau peniţe simple şi care trebuiau înmuiate des în cerneală, pentru că nu se puteau scrie decât câteva cuvinte cu o înmuiere, iar filele caietelor erau păcătoase că sugeau tare. De multe ori eram grăbit de mămica, să mă duc cu vaca la păscut şi atunci parcă-mi ieşea mai bine, din prima.
Era secetă mare pe vremea aceea şi nici nu prea aveam de îmbrăcat. Totdeauna îmi reveneau îmbrăcări şi încălţări care rămâneau mici de la Olica. Ţin minte o iarnă grea, când aveam pantofi de damă şi o traistă, drept ghiozdan. Eu şi Olica ne sculam cam pe la orele 3,00 din noapte, coceam grăunţe, să avem ce mânca la şcoală, treceam pe la poarta Jenicăi, care stătea pe uliţa de mijloc, în apropierea şcolii, o strigam şi împreună mergeam de făceam focul, încât atunci când vin colegii să fie căldură. Era o mândrie pentru noi să fim primii la şcoală şi să dovedim domnului că suntem harnici.
Pe tot timpul cât am fost elev, la şcoala primară din sat, mi-a curs nasul, fie iarnă, fie vară, din care cauză un coleg mai hâtru şi mai mare cu doi ani, Zaharia Ioan, zis Guran, m-a poreclit Mucea Saclana. Hai că mucea eram, dar de unde Saclana? Cred că a fost o invenţie de-a lui Guran. Eu îl respectam pe Guran căci era mai mare şi-l admiram pentru figura lui impozantă, pentru şarmul lui şi pentru scrisul frumos. Stancu, un coleg care rămăsese repetent de trei ori, îl ruga adeseori pe Guran să-i scrie lecţia, până într-o zi când domnul Suditu i-a cerut să spună cine i-a scris lecţia , iar el a susţinut că şi-a scris-o singur. Atunci domnul a început să citească din caiet: “ Tutili mutili, Stancu prostu; Tutili mutili, Stancu prostu……….” şi aşa a ţinut-o până a terminat de citit toată fila. Noi am râs de ne-am spetit, iar Stancu era galben ca ceara şi a trebuit să recunoască, că-i scrisese Guran. Şi domnul l-a pedepsit pe Stancu, lăsându-l încă o dată repetent.
La sfârşitul clasei a treia am fost uns premiantul clasei şi la serbarea de încheiere a anului şcolar am recitat aceeaşi poezie pe care o recitasem, cu succes, pe când eram copil de trupă „ Eu sunt un soldat voinic! „ La serbare au spus poezii mai mulţi copii, de la toate clasele. Gestica mea a plăcut şi a fost aplaudată. Enache Ion, fostul meu coleg de colegiu militar, a încercat şi el să gesticuleze, dar nu a adaptat gestica la conţinutul poeziei şi a ieşit cu amuzament la adresa interpretului. Versurile erau cam aşa: “ A răsărit soarele / pe toate răzoarele / şi-au venit tractoarele / să are ogoarele …..” Ionel al nostru, în timp ce rostea versul, indiferent ce spunea, descria prin aer câte un cerc, când cu mâna stângă, când cu cea dreaptă.
Eram mic de statură, chiar cel mai mic din clasă, dar mă ţineam băţos. Când mă luam la trântă cu unii copii, foloseam metode care să compenseze diferenţa de înălţime şi greutate. Spre exemplu, cu Tudorel al lui Geambaşu şi cu Gheorghe al ţaţei Veta lui Ion Lalu, mă ţineam scai de ei şi le puneam bărbia în piept, îi apăsam şi ei cedau, căzând pe spate. S-au mirat colegii care erau de faţă, văzând cum huiduma de Tudorel era răpus de aşchiuţa de mine. Gheorghe al ţaţii Veta lui Ion Lalu, era şi el huidumă faţă de mine şi prin acelaşi procedeu dădeam cu el de pământ şi el vroia să repetăm trânta, dar să spun drept mă cam temeam de el şi cu greu acceptam. Gheorghe era vecinul şi prietenul meu de joacă. Cu el şi alţi copii mergeam adesea la scăldat şi uitam de foame, uitam de noi, prinşi de plăcerea scăldatului, împachetărilor cu nisip şi alergatul de la o gârlişoară la alta. Când ajungeam seara acasă, tot nu ne era foame şi mai trăgeam câte o cană cu apă. De fapt stăteam cam rău cu bucatele pe vremea aceea. Nici nu aveam după ce bea apă şi probabil din cauza aia ne hrăneam mai mult cu apă.
Ceva care mi-a rămas plăcut întipărit în minte, a fost participarea la cântarea Prohodului. Tăticu, după ce s-a întors din prizonierat, a revenit ca dascăl la Biserica din sat şi eu eram foarte mândru de vocea lui, căci îi domina pe ceilalţi  dascăli (Mitu lui Pleaşcă, Traian al lui Urse si Vasile Onea) şi chiar pe popa Ghencea. Am fost organizaţi pe grupe de câte patru şi în balconul bisericii cântam cât puteam de tare si bine, cum ne venea rândul. Era un fel de contopire a pioşeniei cu ambiţia şi plăcerea de a cânta.
La terminarea clasei a IV-a, copiii care erau creditaţi cu capacitatea de a învăţa mai departe au mers la gimnaziu, la şcoala din Comuna Scurteşti, şcoală aflată la cca 5 Km de satul nostru. Au venit şi unii copii care nu învăţau bine, dar părinţii lor au avut ambiţii să-i vadă şcoliţi.
Şcoala este foarte puţin schimbată faţă de acea vreme. Începând de prin anii ’60 funcţionează şi ca gimnaziu. Fratele Nicuşor a parcurs gimnaziul în ea şi are numai cuvinte de laudă la adresa profesorilor. De la Nicuşor am aflat că dintre cadrele didactice, de respect deosebit se bucurau: directorul Constantin Enuş, domnul Preda şi doamna Preda. Cei mai mulţi profesori erau suplinitori, tineri şi plini de viaţă. Multă consideraţie a avut Ncuşor şi faţă de fratele directorului Radu Enuş, preda la Limba Română şi Educaţia Fizică. Era domnul Radu un tânăr bine făcut şi cu mult şarm, dar a fost descoperit că nu avea bacalaureatul şi a prezentat o diplomă falsă, pentru care a mers la „Mititica” şi a fost exclus din învăţământ. Am fost foarte dezamăgit de întorsătura lucrurilor, pentru că frăţiorul meu, Nicuşor, îmi crease din el un mit şi parcă acea situaţie mi-a lăsat sufletul mai gol.
În primii ani ai studenţiei mele ( 1963 – 1965) am mai trecut pe la şcoala din sat, împreună cu amicii mei din acea vreme: Păpuşa şi Vasile Badea şi am dat de profesori tineri şi frumoşi, cei mai mulţi încadraţi ca suplinitori. Dintre ei am remarcat pe  Burlacu Radu, un tânăr foarte frumos, cu ochi verzi, de statură mijlocie şi care, cred că era visat de multe fete. Chiar şi Păpuşa a remarcat frumuseţea lui şi mi se părea că-l cam adora. Băiatul era bun şi la şah şi am făcut câteva partide. Am câştigat şi eu câteva, dar în genere mă domina. Vasile Badea le avea mai bine decât noi şi mai mereu ieşea învingător.
Dintre ceilalţi profesori şi învăţători, am cunoscut în acei ani mai multe fete, care aveau doar liceul şi funcţionau ca necalificate. Am cochetat pe rând cu Goicea, cu Porumboiu, Stela şi cu Viorica Filipescu. Pe timpul acela, sâmbăta, se dădeau filme la şcoală. Venea o caravană de la oraş şi avea role de film şi un proiector învechit. Luminile în şcoală erau asigurate tot de lămpi, ca pe vremea când eram eu elev. Începuse să-şi facă apariţia petromaxul, care dădea o lumină mai puternică. Acolo am cunoscut fetele de care am vorbit mai sus căci se cam dădeau în vânt după faima mea de student şi conta mai puţin că nu eram chipeş. Domnişoara Goicea era o fătucă blonduţă şi uşuratică (la propriu şi figurat). M-a invitat să merg la practica agricolă, la strânsul ciocanilor de porumb şi am văzut-o comportându-se foarte copilăreşte, la nivelul copiilor pe care-i supraveghea. Locuia în gazdă la Mionici, chiar la intersecţia principală a uliţei de mijloc. Când treceam pe acolo, o vedeam la fereastră şi-i strigam: „Ciao bambina!”, provocând râsul ţaţei Mariţa lui Codin Creţu, considerând vorbele mele ca un fel de băşcălie, ceva de genul că ar fi târfuliţă. De fapt şi era cam târfuliţă, după gura lumii, dar ce putea face o fătucă frumuşică, prostuţă şi plină de hormoni? Se vorbea că a avut idile cu Radu Enuş şi că era uşor de sedus. Cu mine cred că avea intenţii doar serioase şi m-a invitat, chiar la gazda ei şi am constatat că era singură în casă. Am cam trepidat şi credeam că-i dispusă la o aventură. Au fost câteva mângâieri mai deplasate, dar a apărut un flăcău din vecini, care bănuiesc că era „ciobănaşul” ei. Cu impresia aceea, am renunţat să o mai văd. Porumboiu era tot o fătucă blonduţă, cu un trup fragil şi care era văzută ca o fată săracă şi uşuratică. Cu ea şi cu nişte prieteni de prin satele Stănceşti şi Scurteşti, am făcut o excursie la Monteoru şi m-a impresionat cu calităţile ei sportive şi cu faptul că era totuşi serioasă. După acea excursie, ea a încercat să mai ţină legătura cu mine, dar cred că mama a cam respins-o, din desconsiderarea preconcepută pe care i-o formase gura satului.
Am fost un pic amic şi cu Stela, o fetiţă şatenă şi cam costelivă. Prietenia a durat câteva zile, în care am vizitat-o pe la casa ei părintească, din Focşănei, de care am rămas decepţionat că părea cam din lumea a treia şi ne-am plimbat o dată prin Crângul Buzăului pe o ploaie care ne-a udat zdravăn, încât rochia-i devenise cam transparentă şi se crea o atracţie trupească. Au fost câteva îmbrăţişări apetisante şi cam atât. Raţionamentul şi simţul datoriei mi-au cerut să uit de ea şi în anul următor am întâlnit-o tot pe la Crâng, dar era cu alt băiat, un tânăr foarte frumos, cadru didactic şi el în satul nostru. Cu Viorica Filipescu a fost o istorioară ceva mai lungă. Tot de la un film de la şcoală s-a lipit de mine căci aveam cam acelaşi drum spre casă, fiind în gazdă la finul Mitu, un om mai în vârstă ca tăticu şi care avea mare consideraţie faţă de mine. Am stat un pic la poarta gazdei pe un întuneric care alimenta imaginaţia şi cum fata era veselă şi cânta: „ hai iu-iu, iu-iu-iu-iu, că deseară rupem cuiu” eram cam nedumerit şi nu ştiu cum mâinile au cam început să umble razna, dar fata a început să plângă şi mi-a spus că ea nu e din alea, iar eu m-am retras uşurel şi ruşinat. Ne-am promis că rămânem prieteni buni şi ne vom regăsi la Iaşi, căci şi ea intrase la IP3, la Biologie. La Iaşi ne-am întâlnit de două ori mai sus de Copou pe la locurile de joacă pentru copii şi ne-am dat în leagăne. Nu am putut să mai merg la următoarea întâlnire căci dădusem de greul învăţăturii şi mi-era teamă că pierd ritmul pregătirii inginereşti. După vreo jumătate de an, îmi povesteşte un coleg, cam prieten cu repetenţia, cum a sedus o buzoiancă. Fără să-mi treacă prin gând legătura cu Viorica, i-am întâlnit întâmplător prin Piaţa Unirii cum plimbau o sticlă de şampanie spre camera aventurilor lor amoroase. Am simţit un lehamite şi o dorinţă de a o face de râs în sat, căci cu mine o făcuse pe mironosiţa şi derbedeului acela îi predase toate cheile pudităţii ei. Până la urmă tot raţionamentul a învins, considerând că fiecare pasăre zboară liber şi piere pe limba ei.
Nu aş vrea să se creadă din povestirile mele că eram un obsedat sexual şi că accentuez pe asemenea aspecte, ci pur şi simplu viaţa este o derulare continuă de trăiri în funcţie de ceea ce ne înconjoară şi de stimulii care ne domină în anumite etape ale vieţii. De altfel din descrierile mele se poate observa că inima am avut-o preocupată de problema iubirii, dar raţionamentele au dominat-o permanent. Am avut mai multe iubiri dar toate au fost iluzorii, unele din ele devenind deziluzii.
Poate nu trebuia să vorbesc despre asemenea aspecte ale vieţii mele în cadrul acestui Memento, dar toate trăirile au fost legate de personaje ale şcolii din Dâmbroca şi în plus au cam constituit ABC-darul vieţii mele sentimentale.

autor Mircea Iordache


Gimnaziul

De Mircea Iordache

Ştiu că ne-a luat tăticu de mânuţe, pe mine şi pe Olica şi ne-a dus la Scurteşti, la cca 5 km de satul nostru, unde am susţinut examen de admitere şi am reuşit cu brio.
Şcoala de la Scurteşti avea multă consideraţie, in imaginaţia noastră. Acolo a frecventat şi fratele Oani şi a terminat cu doi ani înaintea admiterii noastre. Pentru a ajunge la şcoală trebuia să mergem pe şoseaua care pleca din sat, să cotim la stânga şi să coborâm o păntuţă, apoi drumul o face la dreapta şi trece printr-o vale, străjuită la stânga de apa Buzăului şi la dreapta de o supraînălţare, cam de zece metri. După cca cinci sute metri, drumul se continuă prin mijlocul satului Stănceşti. În centrul satului Stănceşti se află un urcuş iar la ieşirea din Stănceşti este de coborât o păntişoară, după care vine valea care duce la Scurteşti. Mărginirea, la stânga şi la dreapta, menţionată, se continuă pe tot parcursul drumului, până la şcoală şi chiar mai departe până la ieşirea din următorul sat, Ciocârlia. Aproape de capătul satului Scurteşti, pe partea stângă, se afla Consiliul Popular Comunal şi pe uliţa care se face pe lângă acel locaş, după vreo doua sute de metri, pe partea dreaptă apărea, semeţ, Gimnaziul. Uliţa duce, în continuare, spre pădure şi până la apa Buzăului, trecând mai întâi pe lângă ruinele unui conac boieresc. Când coboram panta, pe drumul dintre Dâmbroca şi Stănceşti, pe partea stângă se afla o grădină cu pomi a lui Ion Radu. Moşul avea un nepot care mi-a fost amic şi care m-a invitat la timpul pomilor în rod, introducându-mă, parcă, în Rai. Merii, perii, prunii altoiţi şi îngrijiţi, creau un farmec de nedescris. Casa şi grădina aşezate pe o dublă pantă, care ducea până la albia râului, creau impresia unei vitrine cu daruri Dumnezeieşti. Pe văile dintre sate se putea vedea râul Buzău, mai mult sau mai puţin, în funcţie de precipitaţii. Uneori era foarte învolburat şi se lăţea de parcă era Dunărea, alteori abia se desluşea un firicel de apă. Totuşi, pe la unele coturi era totdeauna adânc şi se formau vârtejuri şi acolo erau locurile unde flăcăii satelor îşi demonstrau bărbăţia. De pe malul apei, înalt de 4-5 metri, flăcăii, în pielea goală, se aruncau în vâltori, fiecare in felul lui si scoţând chiote de fericire. Undeva, mai la vale, fetele mari, goluţe sau chiar goale, trăgeau cu coada ochiului la flăcăi şi se manifestau şi ele prin ridicări deasupra apei şi incitări pentru a fi văzute. Cred că de acolo se formau visele şi perechile, pentru horă, dragoste şi viaţă. În centrul satului Stănceşti se afla Cooperativa de Consum şi pe celelalte colţuri ale intersecţiei erau casele unor oameni gospodari, consideraţi la vremea acea chiaburi, din familia Mitoi. Simţeam că oamenii aceia suferă pentru marginalizarea la care erau supuşi şi de fapt nu am reuşit să-i văd la faţă. Pe lângă cooperativă, se face o uliţă care duce până la râu şi care, cu anii, s-a tot scurtat. În capătul uliţei, pe stânga se afla casa părintească a mamei mele, în care locuia unchiul Gheorghe, poreclit Curcă. Am văzut cum malul se tot surpa şi se tot apropia de casă, până când unchiul s-a mutat pe supraînălţarea de lângă sat. Se aflau acolo, la capătul uliţei, trei familii care au trebuit să se mute, poreclite ca păsări: Curcă, Găină şi Vrabie. Toate aceste familii s-au mutat, formând satul, poreclit Trei Păsărele, dar prin extinderea satului mamă, Stănceşti, a fost înghiţit. Tot pe acea uliţă, luând-o în partea dreaptă, cum se porneşte din şoseaua principală a satului, locuia familia Dumitrescu, familie oarecum înstărită şi foarte apreciată în sat. Doamna Dumitrescu a fost învăţătoarea mamei mele şi aveau multă consideraţie una faţă de cealaltă. Pe timpul foametei din perioada 1947-1949, la familia Dumitrescu a găsit mămica sprijin pentru a-şi hrăni copilaşii, muncind cu ziua. A avut doamna Dumitrescu şi un important rol în pregătirea mea pentru admiterea la şcoala sanitară, atât la disciplinele de examen cât şi psihologic.
Şi din satul nostru am avut câţiva colegi la gimnaziu: sora mea Olica, Vasile al lui Ion Dedu, Leana lui Petre a lui Ilarie, Florica lui Stan al lui Ion Stan, Florica ( Floricel ) a lui Tănnase Mirică, Mitică al ţaţei Lisandra lui Mitoi, Zamfir al lui Preda Enache, Tudorel al lui Geambaşu. Ionel Enache ( fostul coleg de şcoală militară), din cate imi amintesc, nu a mai urmat gimnaziul şi nu ştiu cum a ajuns miliţian. Mi-a părut foarte rău că Florica Mică nu a urmat gimnaziul, căci era foarte isteaţă şi cuminte, cu mult peste valoarea celorlalte fete din clasă. Nici Jenica Bratosin nu a continuat. Tudorel nu a reuşit să ducă până la capăt, capitulând chiar în clasa a cincea. Mi-a părut rău de retragerea lui căci îmi era cel mai apropiat şi avea şi ceva bănuţi, pe care-i împărţea cu mine, sperând în mici ajutoare la învăţătură. Mitică terminase patru clase cu un an înaintea mea, era mai matur în toate şi învăţa mai bine decât mine. Fetele: Olica, Floricel şi Leana erau conştiincioase şi hărnicuţe. Dintre ele, Floricel avea rezultatele cele mai bune.
Îmi amintesc cu multă plăcere de profesorii pe care-i aveam:
* profesoara de Matematică şi dirigintă era doamna Rodica Ionescu, preoteasa lui popa Petrică, o doamnă cu mari calităţi de profesor şi pedagog. O urmăream cu ochii dilataţi, dar nu reuşeam totdeauna să mă ridic la nivelul aşteptărilor, probabil şi din timiditate. Avea şi calităţi artistice în muzică şi teatru, fiind animatoarea spectacolelor la nivelul şcolii şi al comunei, prin dirijarea corului  şi formaţiilor de teatru. Am fost antrenat şi la cor şi la teatru. La teatru am participat mai puţin, deoarece repetiţiile se organizau sâmbăta, după amiaza, când eram plecat acasă la Dâmbroca. Intr-o sâmbătă, de iarnă, am rămas peste noapte să dorm la popa Mitrea, cu băiatul lui, flăcău de 17-18 ani, într-o cameră in care abia la ora culcării se făcuse focul. Aveam sentimente stranii de plutire pe alte lumi, cu alte gânduri şi preocupări, cu noi temeri şi incertitudini, din care simţeam nevoia că trebuie să ies. Norocul meu a fost că s-a cam renunţat, nu ştiu dacă numai la mine sau la întreaga activitate artistică. Se prea poate ca doamna dirigintă să fi renunţat, dacă nu cumva, şi din cauza morţii părintelui Petrică. La moartea părintelui, tăticu, oficiantul sanitar al comunei, a oficiat la slujba de înmormântare, în calitate de dascăl, cântând şi dirijând grupul de cântăreţi bisericeşti, ceea ce mi-a creat mare bucurie şi admiraţie. Totdeauna îl voi venera pe tatăl meu pentru calităţile vocale;
* profesorul de Limba Română şi directorul şcolii, Nicu Coman. Pentru mine rămâne o legendă de profesionalism şi talent de narator. Era tânăr, zvelt, frumos şi ştia să se facă iubit de elevi. Aşa de frumos povestea lecţiile încât mă capta în întregime şi parcă-şi dădea seama că-l sorb şi parcă privea numai la mine. Din când în când făcea câte o remarcă la vreun elev neatent, furat de alte gânduri de la lecţie. Grigore era un coleg cam leneş şi avea locuinţa lângă a domnului profesor. Era tare neatent la ore şi cu ochii mai mult pe fereastră. Am rămas impresionat de precizia domnului Nicu, când a proiectat o cretă de la catedra, tocmai în ultima bancă în fruntea lui Nicolae Grigore şi în acelaşi timp a strigat la el: „ Grigore, luate-ar ......, numai cu ochii după porumbei, Grigore!” După părerea mea era o mare nerozie din partea vreunui coleg care-şi purta gândurile în altă parte, decât la fantasmele cu care ne împresura lecţia. Organiza domnul Nicu şi concursuri la nivelul claselor şi al şcolii şi stimula cu vorbe şi note frumoase pe cei care se remarcau. Îmi aduc aminte cu multă plăcere de un concurs la dictare, cu toată şcoala şi la care m-am ales cu lauri. Este nevoie în viaţă să fii apreciat pentru a fi stimulat să progresezi şi recunosc păcatul de a simţi nevoia să fiu lăudat, suferind când nu am reuşit să obţin laude. Am aşteptat cu multe emoţii rezultatul acelui concurs şi într-un cadru festiv s-au anunţat notele. Eu eram în clasa a V-a şi concuram cu mulţi elevi din clasele V-VII. Lucrarea de concurs a constat în scrierea după dictare a unor propoziţii cu capcane de exprimare, cum ar fi: „Stanca stă-n castan ca
Stan ”. Respiraţia mi-a fost la refuz când s-a pomenit numele meu şi au început elogiile că deşi sunt elev în clasa a V-a, am făcut cea mai bună lucrare şi a fost notată cu nota maximă +++. Aşa obişnuia domnul Nicu să facă diferenţierile celor mai buni dintre cei buni. Oare din cauza asta îl iubesc atât de mult şi astăzi, dacă o mai fi trăind, ori de nu, Dumnezeul să-l aibă în pază! Sigur că l-au iubit toţi elevii pe acest Zeu al educaţiei, altfel nu s-ar explica plânsetele în masă la plecarea lui în armată. Şcoala era frustrată, văduvită, îndurerată, pentru o perioadă care ni s-a părut fără sfârşit. Totuşi sfârşitul a venit, dar, parcă, domnul Nicu era un pic schimbat, pierduse din entuziasm, se maturizase în încrâncenări de el ştiute;
* profesorul de Istorie şi Geografie, domnul Burlacu. Era un domn conştiincios şi talentat. Locuia în satul Stănceşti şi făcea naveta pe distanţa de 3-4 km. Obişnuia să dea notiţe, cu multă claritate şi redând cu pasiune unele întâmplări care nu trebuiau consemnate pe maculator. Ţin minte, de parcă a fost ieri, maculatoarele de Istorie şi Geografie, completate în viteză, cu scrisul cam lăbărţat şi dezordonat. Eu , totuşi aveam scrisul citeţ şi prindeam aproape în întregime vorbele profesorului, aşa se făcea că mulţi colegi mă rugau să le împrumut şi lor. Creionul chimic era arma care făcea faţă cel mai bine la rapiditatea predării, căci aluneca uşor şi rezista pentru cel puţin o oră fără a fi reascuţit, dar eram nemulţumit de aspectul scrisului pe care-l realiza;
* profesoara de Limba Rusă, doamna Iulia Coman, soţia
directorului. Am înţeles că era la origine basarabeană şi poate că se refugiase în România în timpul ocupaţiei de către URSS. Îmi apărea ca o adevărată zână, cu toate aspectele şi calităţile;
* profesorul de Fizică şi Chimie, domnul Pocrişer, era un domn slăbuţ şi marcat de o fostă paralizie infantilă. Avea mâna dreaptă infantilă şi răsucită, drept care o ţinea mai tot timpul în buzunar şi scria la tablă cu stânga. Era un om corect şi cam sever, dar nu prea-mi plăcea să-i urmăresc lecţiile şi nu am avut timp să obţin rezultate bune la el, căci pe la jumătatea anului şcolar s-a transferat undeva la munte şi în locul lui a venit secretarul şcolii. Întâmplarea a făcut că la ultima oră pe care a ţinut-o la noi să mă simt tare obosit, drept care m-am aşezat în ultima bancă şi am aţipit. M-am trezit ca în versurile lui Coşbuc: ‚, şi-acum ieşi tinere la tablă / nenorocitul, a dormit ! ”. Mă aud strigat: „ ae bre moş Iordache, ia ieşi matale la tablă !” Năuc, cum eram, am ieşit la tablă, supărat pe mine că m-am purtat cum nu-mi stătea în caracter şi speriat pentru ce va urma. Unii colegi cred că se bucurau, aşa cum fac copiii şi chiar oamenii mari când e vorba de răul altora. Poate chiar şi Olica se bucura, pentru a mai scădea laudele părinţilor la adresa mea. Am fost întrebat din lecţia de zi şi am dat răspunsuri slabe, din ce prinsesem ca prin vis. Am primit nota 3,00, echivalenta cu Satisfăcător ( notele pe atunci erau până la 5,00). Mi-am pus ambiţia să învăţ şi să recuperez nota slabă, dar spre ghinionul meu înlocuitorul domnului Pocrişer nu m-a mai ascultat şi nu prea ştia să pună note. A procedat cum l-a tăiat mai rău capul şi anume adăugând, încă, câte o notă la fiecare elev, identică celei date de domnul Pocrişer. Aşa se face că am primit media 3,00 ( trei )la chimie, pierzând un premiu şcolar şi fiind nevoit să susţin examen de admitere la învăţământul mediu.
În afară de colegii cu care venisem de la Dâmbroca, m-am simţit impresionat şi de alţii, care proveneau din Scurteşti şi din satele învecinate, unii, chiar, din sate depărtate sau de la oraş: Voinea Aurel , din Ciocârlia; Grigore Alexandra, Manole Maria, Radu Constanţa, Grigore Neculai, Ţârdea Petru, David Nelu, din Scurteşti; Gherase Ştefan şi Cojocaru Ion, din Bobocu; Dumitriu Emil, din Buzău şi alţii. Voinea Aurel, alintat Uri, era un băiat extrem de inteligent, cu toate că avea cea mai precară situaţie materială. Era dintr-o familie numeroasă şi săracă, de nici câinii n-aveau ce căuta la casa lor. Venea la şcoală cam zdrenţuit, cu o căciulă neagră, ţuguiată şi roasă şi de cele mai multe ori era desculţ sau cu tenişii rupţi. Venea la şcoală cu un maculator şi cu mintea lui ageră. Se regăsea totdeauna printre premianţi. Valoarea lui l-a condus spre o şcoală medie de Chimie şi mai apoi la facultate pe acelaşi profil, după care a ajuns până la conducerea Fabricii de Antibiotice din Iaşi. Grigore Alexandra era o fetiţă blondă, foarte harnică şi inteligentă. O admiram şi îmi plăcea, dar de mă întrebaţi dacă şi ei îi plăcea de mine, pot spune că şi mie de ea. Noroc că îmi dădeam seama pe ce lume mă aflu. Poate că şi ea îmi admira inteligenţa şi ambiţia, dar despre plăcut, hai s-o lăsăm baltă. A urmat liceul teoretic, ceea ce însemna maximul de aspiraţie, apoi a urmat Arhitectura şi s-a legat, să-şi împartă viaţa cu un coleg de grupă, nu prea arătros, dar cine ştie ce calităţi ale lui au cucerit-o. Manole Maria, poreclită Longonbarza (vă imaginaţi de ce), era harnică si cu un suflet de să-l pui la rană. Ea nu făcea deosebire de altitudine şi mă trata ca pe un băiat normal, numai că eu mă simţeam tare mic lângă ea, după principiul că unde-i dealul mai înalt e şi valea mai adâncă şi evitam să-i stau pe aproape. Radu Constanţa, o colegă aşezată, şatenă, cu păr bogat lăsat pe umeri, ochi de un cenuşiu deschis, blândă şi ataşabilă de sufletele colegilor. Mama ei, deşi era de profesie învăţătoare, funcţiona ca administratoare şi gestionară la internatul şcolii, o femeie cu mult suflet pentru copii ei şi ai şcolii, micuţă şi afectuoasă. Îmi aduc aminte, cu un pic de jenă, că, odată pe când ne servea masa, a întrebat ceva şi eu am încercat să mă exprim elevat, arătând pe degete: „ ... din două puncte de vedere: unul..... si al doilea...” N-am apucat să duc răspunsul la capăt că s-a pornit un râs general, în sala de mese, pentru tendinţa mea de a răspunde trăsnit. Ataşat copiilor era şi domnul Radu, de profesie învăţător, dar nu ştiu prin ce împrejurări a ajuns să predea ceva ore, probabil Lucrul Manual, la Gimnaziu şi s-a dovedit că-i iubea prea mult pe unii copii, devenind pedofil. Asta s-a întâmplat după ce am terminat eu gimnaziul. La aflarea faptelor lui mi-a fost şi milă şi silă, iar pentru înlăturarea lui din învăţământ am simţit milă pentru familia lui şi scârbă pentru el. Tanţa mi-a fost tare dragă, dar aşa ca fiinţă umană, o îndrăgeam după mintea mea de copil. După gimnaziu a urmat cursurile Şcolii Medii de Chimie din Buzău. Gherase Ştefan, a fost un coleg bun şi talentat, mai ales la fotbal. Era bine format şi venea de pe la Bobocu, localitate unde se afla un regiment de aviaţie şi unde colectivizarea a produs răni adânci. Se spunea că erau foarte săraci şi cum românul ştie să facă haz de necaz, s-a lansat un bocet: „ Iooooaaaaneeeee, Ioaneeeee, colectiv ţi-a trebuit / stai în ladă-ngemuit...”
Curioasă a fost alegerea lui Gherase, de a intra la mâmăstire. Am înţeles că a ajuns apreciat călugăr, dar că, după un timp, a călcat pe alături şi a fost dat afară. Cred că a fost un călugăr frumos, dar caracterul lui, pe care-l ştiam, i-a dat ghes spre băutură şi femei. Cojocaru Ioan, era un băiat minion, dar drăcos şi focos după fete. Provenea tot de la Bobocu. Cu învăţătura nu prea le avea, dar la fete avea succes, căci era tare îndrăzneţ. Îmi aduc aminte de joaca „de-a va-ţi ascunsele”, prin curtea şi prin sala de meditaţie de la internat, când giugiulea fetele şi ele chicoteau de plăcere. Venea pe acolo şi Mariana, fata dirigintei noastre, mai mare cu 1-2 ani ca noi, intra în acest joc şi-i plăcea foarte mult să fie pipăită. Am surprins o fază incitantă, în sala de meditaţie, pe sub bănci, între Cojocaru şi Mariana. Mariana era foarte frumoasă, cam înăltuţă şi formată, aproape, ca femeie. Plesnea de sănătate şi sex-apel. Am fost privilegiat să o cunosc şi să o văd din când în când. Odată am mers cu câţiva copii, printre care se afla şi Mariana, într-o plimbare la apa Buzăului. Am plecat de la clădirea şcolii, am trecut pe la ruinele conacului boieresc, aflat la cca 500 m. de şcoală, am vizitat conacul, rămânând cu un gust amar cu gândul la suferinţele boierului şi la lăsarea în paragină a unei asemenea construcţii, apoi am luat-o pe o alee spre albia râului. La un moment dat am văzut un şarpe, ceea ce nu mai văzusem până atunci şi copiii l-au masacrat pe bietul de el, poate din neştiinţă, poate din teamă, poate din bravură, în orice caz, nu din răutate. In aceleaşi stări m-am simţit şi eu, dar după ce l-am văzut pe băţ, mi s-a făcut o mare milă şi am avut reful total faţă de faptele noastre. Tot mergând pe alee, deodată rămân surprins de propria-mi scăpare a unui vânt zgomotos. A fost ruşine mare pe mine, dar cu un reflex fulgerător, duc mâna la sub-braţ şi repet zgomotul. Norocul meu a fost că învăţasem de curând şmecheria şi am reuşit să păcălesc asistenţa. Afurisitul de Cojocaru, mergea adeseori de se urca să vadă, noaptea, peste pervazul internatului de la fete şi ne povestea ce a văzut. Într-o seară ne povestea că eleva externă Braşoveanu... se afla în dormitor şi studia la lumina lămpilor păsărele colegelor. Despre Fana lui Preda Mirică, din satul nostru spuea: „ a tâ este neagră!”, alteia : „ a tâ încă-i şi mai neagră!”.....” a tâ-i cam albă!”.....Eleva Braşoveanu era cu un an mai mare decât mine şi provenea dintr-o familie de basarabeni, refugiată în România. Mama ei era învăţătoare şi se recăsătorise cu Domnul David, om înstărit şi cu moară, tatăl colegului meu Nelu David, zis Calu, pentru forma feţei şi dinţii mari.
De la vremea gimnaziului şi până azi s-a pus mult praf peste trăirile de atunci şi amintirile au rămas cam vagi, sau de fapt nu au meritat să fie reţinute multe dintre aspectele vieţii de elev. Mai reţin că în acea perioadă mergeam, uneori, de la şcoală direct acasă, la Dâmbroca. Eram tare înfometaţi la terminarea orelor şi o luam aşa pe malul apei, până la intrarea în Stănceşti, după care urcam panta Stănceştilor, parcurgeam satul şi apoi o luam pe lângă casa lui Ion Radu, pe panta care ducea spre Dâmbroca. Ni se părea tare lung drumul la întors acasă. Leana lui Petre a lui Ilarie şi Olica au găsit soluţia şi mâncau troscot, o buruiana care creştea pe marginea drumului şi pe care o consumă de obicei câinii, când au crampe, dar fetele aveau crampe de foame. Uneori, toamna, treceam peste grădinile de legume dintre Scurteşti şi Stănceşti şi chiar dacă legumele fusese recoltate, mai scocioram după câte un morcov, mai un cotor de varză şi ne potoleam foamea. În timpul orelor jinduiam după câte o gustare şi arareori făceam rost de câte cinci lei, cu care dam fuga la popa Mitrea de cumpăram un măr sau o gutuie. Priveam cu amărăciune lipsa acelei gustări, cu care fusesem obişnuiţi la şcoala primară, când ni se servea lapte preparat şi pesmeţi, sub asistenţa secretarului de partid al satului, Mihai Filipoiu, poreclit Gnhijai, pentru incultura lui, dar era om bun şi un pic de rudă cu familia mea. Cum mergeam noi, aşa, către casă, vorbeam despre multe celea, ne lăudam fiecare cu ce putea, îi bârfeam pe colegi, chiar şi pe cei mai mari.... Într-o zi s-a deschis vorba despre Dudi al lui Fanachi, băiat frumos şi bine legat, care era în clasa a şaptea , în timp ce noi eram de abia in a cincia. Părinţii lui aveau moară la marginea Stănceştilor, spre Dâmbroca. Avea o familie de oameni gospodari, bine văzută în sat. Am mers de multe ori la moara lor şi am rămas uimit de pietrele mari de moară, de maşinile şi mecanismele cu curele. Îmi plăceau duduitul acela şi curele late şi lungi. Asemenea curele mai văzusem doar la batoza lui Neculai Tănase. Îl bârfeam de bine pe Dudi, dar am provocat mult râs desconsiderator când am început şi eu să mă laud că dacă vreau îl pot bate pe Dudi, simplu, iau o piatră şi o arunc în capul lui fără să mă apropii. După câteva zile m-am întâlnit cu Dudi şi mi-a reproşat în glumă că vreau să-l bat. Am dedus că glumea şi nu era supărat, de altfel el era şi prieten cu fratele meu mai mare, Oani.
Adeseori îmi revin în minte trăirile de la internatul şcolii. Curtea, mare şi dreptunghiulară, cu un gard pe latura lungă, din plasă de sârmă, spart în multe locuri şi cu porţile lipsă, dădea spre uliţă. În partea opusă gardului se afla o magazie mare, din scânduri şi cu acoperiş din şindrilă. De o parte şi de alta erau două clădiri impunătore, pe vremea aceea, care aveau intrări cu uşi duble şi câte patru sau cinci scări late, care dădeau spre centrul curţii. În clădirea din dreapta era căminul de fete şi cantina, iar în cea din stânga, căminul de băieţi şi o sală mare de meditaţie. Lângă căminul fetelor se afla latrina, puţin cam dezmembrată, dar era bună şi aşa la pretenţiile noastre. Doamna Radu, administratoarea, se străduia să ne asigure condiţii cât mai bune, dar şobolanii colcăiau şi alimentele, îndeosebi pâinea, erau împărţite cu ei. Pedagoga noastră răspundea şi de băieţi şi fete. Nu-i mai reţin numele, dar ca figură şi comportament nu o pot uita. Avea o figura milităroasă, asemănătoare cu a Anei Pauker, tunsă scurt, cu un costum bleumarin, păstrat de pe vremea când a fost angajată voluntar în război, mergând până în munţii Tatra. A rămas cu unele tare ale războiului, cu duritatea şi comportamentul de forţă şi urgenţă. Ţinea nespus la o disciplină militară şi când nu reuşea trecea la agresivitate asupra urechilor cu vorbe răstite din afara vocabularului. Meditaţia trebuia să se desfăşoare într-o linişte desăvârşită, cerând să nu se audă nici musca, iar când copiii vorbeau aşa ca pe la ţară, se supăra „ foc” şi făcea corecţii, dure, în stil personal. Pe la ţară se mai obişnuia adresarea către fete cu „fă”. Vai şi amar de cel căruia îi scăpa o asemenea perlă. Pedagoga o corija cu : „ făxina, să-ţi coacă inima! ” Un coleg, Mirea Neculai ( al lui Bordei), din satul nostru şi din clasă mai mare, dorind să pară emancipat şi să respecte regulile impuse de domnişoara pedagogă, dându-se pe gheaţă în curtea şcolii, a accidentat un alt coleg şi acela şi-a pierdut un dinte. Chemat la ordine de către pedagogă, el a încercat să se justifice spunând: „ tovarăşa, eu mă jucam pe biaţă şi el a venit peste mine” De atunci mi-a rămas în minte ca Ghinea, căci el a făcut asemănare între „bine” şi „gheaţă”.
Aveam un singur dormitor pentru toate cele trei clase V – VII, în care locuiam copii din afara satului Scurteti. Serile erau piperate cu fel şi fel de poveşti şi teribilisme adolescentine. Băieţii mai mari se lăudau cu bărbăţiile lor şi uneori şi le plescăiau pe burţi. Eram surprins să constat că şi unii băieţi pe care-i credeam foarte cuminţi şi deştepţi, intrau în acest joc erotic, dar cu mintea mea îi apreciam şi mai mult, ca fiind bine dotaţi, în timp ce eu eram un ţâcă de puţâcă şi n-aş fi îndrăznit cu nici un preţ să mă expun. Ca om de serviciu la căminul nostru, cu misiune de a face focul şi curăţenie era un ţăran din Stănceşti, nea Mihai, care abia terminase armata şi avea o pâine de mâncat pe lângă noi. Uneori, iarna, când nu mai putea merge acasă, dormea cu noi şi avea omul acela un talent mare la basme şi baliverne, încât ne era tare drag. E adevărat că basmele şi poveştile lui erau foarte deochiate, vulgare, dar ne cădeau la suflet. La oricare dintre povesti sau basme, cu împăraţi, cu zmei, cu ţigani, cu animale, avea şi câte ceva pornografic. Unele basme le ţin minte, încă şi pentru a nu transmite pornografii, le-am modelat pentru copiii şi nepoţii mei, eliminând vulgarităţile şi cred că nu mai prezintă acelaşi interes ca varianta lor originală. Când eram prin clasa a şaptea, la internat se aflau şi toţi cei trei copii ai ţaţei Lisandra lui Mitoi: în a şaptea, coleg cu mine era Mitică; în a şasea era Tori iar în a cincia era Titi. Toţi trei erau silitori la învăţătură şi destul de cuminţi. Nu ştiu din ce motiv, în una din zile, fiind nesupravegheaţi, s-a ivit un conflict între mine şi ei. Cred că din cază că Titi îşi cam bătea joc de faţa pocită a lui Vasile Dedu. Ne aflam pe scările căminului când le-am reproşat că se iau de Vasile şi cel mic a îndrăznit să sară la mine. S-a bazat pe fraţii mai mari şi a avut dreptate că au sărit toţi trei la bătaie, dar a fost mai mult un foc de paie. Vasile s-a băgat şi el dar cam neconvingător.
Prin satul Scurteşti, în acea perioadă, trăia şi un om „dus de acasă”. Îşi ducea viaţa ca boschetar, mânca ce apuca din mila satului şi dormea prin grajduri sau chiar la o troiţă. Noi îl ştiam cu numele de Petrea lui Drăgănică. Uneori venea şi prin curtea internatului nostru şi noi ne cam băteam joc de el. Se vede treaba că nu pricepeam ce-i bine şi ce-i rău şi ne băteam joc de un om bolnav psihic şi necăjit. Într-o zi după un potop de ploaie, curtea internatului a fost dotată cu un lac mare, până pe la genunchi. Petrea a avut ghinionul să ne viziteze. Cum noi ştiam că-l deranjează bocănitul pietrelor, am trecut la acţiune. O parte dintre copii eram pe scările din faţa internatului de băieţi şi o parte la internatul de fete. Copiii de la internatul de băieţi au început să bocănească din pietre şi să strige: „Drăgănică, ha, ha, ha......” omul, inervat, se îndrepta spre acei copiii, pentru a-i lovi cu băţul ce-l avea. Când era aproape de copii, începeau să bocănească şi să scandeze aceleaşi lozinci, copiii de pe scările internatului de fete şi tot aşa se crease un perpetuu mobile, iar bietul om, ud leoarcă, parcurgea tot lacul acela până ce a ameţit şi a căzut. A fost un fel de coridă, murdară, din care au ieşit învingătoare: prostia, teribilismul, lipsa de educaţie, iar învins a ieşit omul necăjit, defavorizat de soartă şi abandonat de sistem. Prin sat mai îşi ducea zilele şi un fost sanitar, Gheorghe Târdea, zis Reactorul. A fost un om de treabă, sanitar în sat şi gospodar respectat., ce păcat, însă, că l-a răpus băutura. Din gospodar a ajuns râsul satului, dar şi dădea motive prin năstrujniciile pe care le făcea la băutură. Era alcoolic, se îmbăta uşor, ieşea pe uliţă şi o lua la fugă, cu mâinile în V către spate şi strigând: „ vuuuuuuuu, reactoruuuul, vuuuuu....!. ”, alte ori îşi privea umbra pe gard şi exclama: „ ha, tot eu, tot eu ....!” Mă amuzam, cam trist, căci aflasem ce fel de om a fost şi pe deasupra că ne este şi un pic de rudă.
Căminişti fiind, la una–două săptămâni, sâmbăta, mergeam acasă, pentru baie şi schimburi şi drumul, mai totdeauna, obositor şi sub presiunea foamei, îmi părea mai lung la întors acasă, în aşteptarea unei întâlniri plăcute cu părinţii, cu prietenii şi cu brânzoaicele făcute de mămica, aşa ca drept bucurie pentru întoarcerea copiilor acasă. Aveam prilejul să povestim despre cum ne-a mers toată săptămâna şi mămica să-şi spună toate păsurile, păţaniile cu vecinii, deschizându-şi sufletul şi arătându-ne toate colţurile lui. Două drumuri le reţin ca deosebite. După o seară ploioasă, de duminică, luni dimineaţa trebuia să mergem la şcoală. S-a stârnit vântul şi gerul, încât vântul te făcea să te înclini mult, spre pământ, iar gerul crease un gheţuş, încât cu mare greutate te puteai ţine pe picioare. Tăticu, văzând starea vremii a mers cu noi, adică, cu mine şi Olica, să ne ducă la şcoală. De altfel şi el avea serviciul la Scurteşti ca oficiant sanitar, dar putea să-şi permită să nu meargă la serviciu în astfel de zile. Am mai avut noroc şi de cuiele pe care ni le bătuse pe tălpile ghetelor, pentru a ţine mai mult. Ţintele şi-au făcut toţi banii, căci pe gheţuşul ăla puteam să ne ţintuim mai bine pe picioare, dar şi aşa câteva pale de vânt erau să mă zboare, pierzând aderenţa cu gheaţa. Între Dâmdroca şi Stănceşti am avut impresia că voi fi luat pe sus, şi am cerut ajutor lui tăticu, dar el era ocupat cu Olica şi le era şi lor foarte greu. Aşa era familia noastră când era vorba de datorie, ca Ana din „Meşterul Manole”. Nu conta boala, starea vremii, foamea şi alte necazuri, noi trebuia să ne facem datoria de a merge la şcoală şi am rămas cu meteahna asta şi în celelalte perioade şi îndatoriri ale vieţii, de până acum şi nu cred să ne schimbe ceva, poate doar moartea.
Într-o zi de luni şi primăvară, am tăiat-o spre şcoală peste dealul Stănceştilor şi Scurteştilor, pe acolo unde s-a format satul Trei Păsărele şi coborând din lateral în Scurteşti, în apropiere de internat. Era un drum ceva mai scurt şi nu ştiu cum de mi-a venit ideea aia, dar a fost genială. Pământul era proaspăt arat şi degaja aburi şi miresme îmbătătoare, aburite şi de hormonii mei adolescentini. Aburii ăia vibrau şi se urcau în scări până la Cer. Se crea o pânză transparentă, prin care Soarele îşi difuza razele şi le resintetiza într-o lumină diafană. Aveam impresia că plutesc, că zbor, că visez, că acela era adevăratul Rai. Şi astăzi mai am vie lumina şi am rămas cu imaginaţia că Raiul îşi are sălaşe şi pe pământ.
În vacanţele dintre clase, am avut parte, printre altele şi de orizonturi noi de cunoaştere şi distracţii. Tăticu ne-a oferit bilete la tabere şcolare. După clasa a cincia am mers în tabăra de la Codlea. Deşi simţeam că nu prea îmi ajunge mâncarea şi jinduiam mult după fructe, mai ales pepeni, am rămas cu plăcerea excursiilor prin codri de la Codlea, că am văzut pentru prima dată pădurea, că am văzut, prima dată, un pui de viperă, de care m-am speriat şi m-am ferit. Am avut noroc şi cu răceala dimineţii, căci puiul nu se dezmorţise de tot, dar m-a speriat cu zvâcnirea pe care a făcut-o, probabil că şi lui îi era teamă de mine. În vara următoare am mers la o tabără din Piatra Neamţ şi am fost îndrumaţi de un profesor de Geografie, pasionat de roci şi peisaje. Ne urca pe dealul Pietricica şi ne vorbea despre diferite roci. Ne-a dat şi binoclul şi ne punea să privim plutele pe Bistriţa. Era Raiul sau imaginaţia mea de copil cu ochii dilataţi de frumuseţile naturii? Nu ştiu de ce, când am ajuns acasă, vibram tot, şi la propriu şi la figurat. Am cântat ce învăţasem pe acolo şi vocea îmi tremura, dându-mi impresia că glasul îmi căpătase valenţe noi. În rest, vacanţele mi le ocupam cu diverse activităţi pe lângă casă şi la câmp. Pe lângă casă, simţeam responsabilităţile omului gospodar: măturatul curţii; udatul legumelor - pentru care scoteam câte 100 găleţi cu apă, suindu-mă pe buza puţului. Nici nu-mi dau seama cum de aveam curajul să plimb lanţul în sus şi în jos, stând crăcănat pe gura puţului cu cumpănă. Era un fel de nebunie copilărească, de la care nu eram atenţionat de nimeni. Puteam oricând să fac o greşeală, să-mi alunece lanţul sau să se rupă şi să mă proiectez la fundul puţului, adânc de 10-12 metri. La câmp mergeam mai mult la vie şi pepeni. Aveam via la puţul lui Cosoroabă, peste drum. Aveam 12 rânduri de vie, alături de via mamei Neaga. În continuare erau viile lui nenea Neculai Dedu şi a lui moş Ion Florea. Dincoace de vie aveam un lot de un pogon, pe care se semănau pepeni. Cam de la vremea când începeau să se coacă pepenii, se pârguiau şi strugurii. Strugurii şi pepenii au fost cele mai plăcute fructe de care am avut parte în anii copilăriei. Pepenii lui moş Ion Florea se coceau mai repede şi avea moş Ion un talent deosebit de a-mi face poftă. Coliba lui bine chivernisită, cu umbrar şi masă instalată, statura lui mare - impunătoare, uşor adus de spate, cu faţa curată – senină şi părul alb, tactul lui în operarea pepenilor galbeni sau verzi, mă uimeau şi eram gelos că nu aveam vârsta aceea impozantă. Via noastră, ca şi a vecinilor, avea la capete câte o lizieră mică din pui de salcâmi, aşa pentru a descuraja pe pofticioşi să intre în vie. Aveam şi noi o colibă improvizată în pepeni, dar locul meu preferat de observaţie se afla în salcâmul de la puţul lui Cosoroabă. De acolo vedeam departe, La capătul viei şi chiar până la via lui Neculai Tănase. Mi-am făcut prepeleac, cu crengi de salcâm şi iarbă, încât puteam foarte bine să mai trag şi câte un pui de somn, acolo la înălţime. De acolo de sus scrutam cu privirea peste bunătăţile pământului şi observam până şi iepurele, pitulat la câte un butuc. Mai coboram, din când în când, făceam plimbare prin pepeni şi vie, îmi potoleam poftele, foamea şi curiozitatea. De fapt mâncarea mea, când eram de pază la vie şi pepeni consta în mămăligă rece, cu care mă dota mămica la plecare, cu struguri şi pepeni. Băgam în mine ca speriatul struguri şi pepeni şi apoi ţin-te Pârleo. Plimbarea prin vie era plină de surprize plăcute: ba ţâşnea, chiar de lângă mine, un iepure, ba zbura o ciocârle, sau o zbughea un guşter. Mă culcam cu faţa în sus şi eram ameţit de seninul cerului, de flutuarea ciocârliei în înaltul lui şi de trilurile fermecătoare. Seara, când se retrăgeau oamenii de la muncile câmpului, plecam şi eu acasă, dar aşa încât să nu-mi fie observată plecarea şi să se creadă că sunt la colibă. Rămânea peste noapte moş Ion, dar nu cred că ar fi contat cu ceva prezenţa lui. Când pepenii erau în toiul coptului, mai dormeam şi eu, dar nu singur căci eram prea mic pentru a avea curajul să dorm în câmp, ci cu fratele Oani. Oţul de Oani, flăcău în toată firea, însemna mulţi pepeni constataţi a fi copţi cu „Nuţy”. Dimineaţa, când mă trezeam, constatam că Oani nu mai era, cine ştie de când, poate de seara după ce mă adormea pe mine şi unii dintre pepenii „Nuţy” nu mai erau. Oare i-o fi luat în spate, că aşa de mulţi dispăreau de parcă i-ar fi luat cu căruţa?! Sigur că ajungeau la Nuţy a lui, tocmai la Vadu Paşii, cale de 8 -10 km. Către septembrie, când era formată boaba la porumb, eram trimis să păzesc recolta. Plecam cu noaptea în cap, cam 12 km., până spre Bobocu, în zona „La pădure”. Probabil că în timpuri mai vechi prin acele locuri se întindeau păduri. Aveam locul lângă nenea Gheorhe Curcă şi mă întâlneam, acolo, cu băieţii lui, veniţi cu căruţa cu boi să strângă iarbă şi să hrănească boii. Numai cu acele ocazii am simţit că aveam neamuri aşa de apropiate. Mă simţeam atras de verii mei, mai ales de Milică, fiind mai apropiat ca vârstă de mine. Umblam împreună prin holdele de porumb, alergam, ne luam la trântă, coceam porumbi. Porumbii copţi, în număr de câte 12, constituiau singura noastră mâncare de peste zi. Au fost şi zile cu zăpuşeală mare, când eram nevoiţi să ne dăm mai mult pe lângă puţul de la capul locului şi abia, abia ne potoleam arşiţa turnând câteva găleţi cu apă unul asupra celuilalt. Au trecut şi anii de gimnaziu şi am intrat în febra admiterii la Şcoala Tehnică Sanitară din Bucureşti. A aranjat mămica să facem, eu şi Olica, ceva pregătire cu doamna Dumitrescu, din Stănceşti, fosta învăţătore a dânsei, aşa încât am recapitulat şi sistematizat materiile la care dădeam examen: Limba Română, Matematica şi Constituţia. Ne-a luat tăticu de mânuţe şi hai cu noi la Bucureşti.  Nu am mers să văd rezultatele examenului, dar Oani a spus că s-a interesat el şi am obţinut media 9,75 şi că m-am situat printre primii admişi, iar Olica, cu câteva locuri mai în spate.


ŞCOALA MEDIE TEHNICĂ SANITARĂ

De Mircea Iordache

Prin luna august a anului 1953, ne-a luat tăticu de mânuţe, pe mine şi pe surioara Olica, la tren şi hai la Bucureşti să dăm examen la Şcoala Medie Tehnică Sanitară. Cu tramvaiul am ajuns la Cinematograful Patria, am luat-o pe o stradă care trece pe lângă cinematograf şi la primul colţ am dat de Strada Pitar Moş şi de clădirea şcolii. Era o clădire în stil medieval, de fapt un complex de clădiri, cu o poartă mare din fer forjat şi curte interioară cu câţiva castani şi bănci cu scânduri, aplicate pe schelete din fontă. Tăticu a făcut ceva investigaţii pentru o eventuală încurajare şi a ajuns la domnişoara Roşculeţ, o domnişoară întârziată, dar tare de treabă. Îmi amintesc de curtea aceea interioară, cu castani bătrâni, cu bănci grele şi cu candidaţi mulţi, că am fost cam zece pe loc. Dintre candidaţi îmi revine în minte, mai pregnant, spatele gras ca de babet şi faţa de copil al unei candidate, care se simţea cam marginalizată şi căuta apropierea de unele fete. A reuşit să se apropie pe tot parcursul examenelor de surioara mea, dar nu ştiu dacă a fost admisă căci nu am mai văzut-o în timpul anului şcolar. Examenul a fost interesant. Am fost introduşi mulţi candidaţi într-o sală mare, luminoasă, aşezaţi câte unul în bancă şi nu aveam grijă decât de strunirea emoţiilor şi de rezolvarea cât mai bună a subiectelor. Am dat examene scrise la Limba Română şi la Matematică, iar examen oral am susţinut la Română, Matematică şi Constituţie. Eram tare mulţumit, mândru chiar, că stăpâneam subiectele şi nu m-am făcut de râs. Nici nu mă gândeam la note, ci doar la a-i face pe examinatori să fie mulţumiţi de prestaţia mea. Am reuşit bine şi Olica de asemeni. Oani mi-a zis că am obţinut notă foarte mare, clasându-mă printre primii. Poate c-o fi fost aşa, poate nu, că Oani mai obişnuia să le înflorească, dar cert e că am intrat bine, ca dovadă şi numirea mea ca secretar de clasă. Ce mic eram, 1,31 m. înălţime şi doar 36 kg şi totuşi eram uns cel mai mare din clasă! Ungerea asta mi-a ajutat foarte mult, dacă mă refer la faptul că după îmbolnăvirea de scarlatină, din toamna anului I, am avut greutăţi cu recuperarea materiei. Funcţia asta de secretar al clasei îmi oferea dreptul de a participa la susţinerea examenelor semestriale de către toţi colegii şi abia la urmă eram şi eu examinat. Aşa s-a făcut că eu treceam cu atenţie prin materiile de examen şi am reuşit să mă descurc onorabil. Ceva mai greu m-am descurcat la Chimie, unde mi se părea tare încurcată materia şi tare confuz în examinare domnul Rizescu. Aici cred că am fost atins de aripa îngerească a domnişoarei Roşculeţ şi de prestaţia mai mult decât onorabilă pe care am avut-o, cu o notă de 10,00 înainte de a mă îmbolnăvi.
Dintre profesorii din Şcoala Sanitară, care mi-au marcat existenţa, reţin:
• Domnul Gregorian Mihail, poreclit Gogoloi, pentru constituţia fizică grăsană şi comportamentul cam ursuz. Avea cam la 55 ani, semăna cu un urs blând şi relaţia profesor - elev, dintre dumnealui şi mine a fost foarte bună. Îl respectam, cum de altfel respectam pe oricare profesor, ca pe o zeitate, neştiind cum să trec cât mai umil prin faţa dumnelui şi să-i captez privirile în timpul orelor de curs. Făcea parte dintre profesorii care, în timp ce predau lecţiile, priveau , parcă, numai la mine şi eu mă străduiam să-mi ţin atenţia la maximum. Domnul Gregorian punea mare accent pe gramatică şi eu mă descurcam foarte bine la această parte a limbii române, drept pentru care era mai îngăduitor la literatură. Povesteau colegii că într-o pauză a mers Gogoloi la grupul sanitar ca tot omul şi un drăcuşor de coleg s-a suit pe peretele despărţitor să-l vadă în timpul supliciului. S-a speriat, un pic, Gogoloi, a început să scoată nişte sunete din gât, asemănătoare cu ale purceilor când simt prezenţa oamenilor şi şi-a ferit cât a putut de repede ruşinea de văzul infractorului;
• Domnul Kobb David, profesor de Matematică, cam de 55 ani, un domn înalt, robust, cam adus de spate, purta ochelari cu ceva dioptrii, bruneţel, cam chelos, cu o faţă ce aducea cu a lui Ciorbea, unul dintre primii miniştri de după 89. Cred că preda bine. Eu înţelegeam aproape bine lecţiile, din expunerile dumnealui şi mai completam cu înţelegerea conţinutului în timp ce explicam altor colegi, care mă rugau să-i fac şi pe ei să priceapă. Avea un stil mai propriu de a stimula învăţarea. Pentru a împiedeca plagierile la lucrările scrise, îi plasa pe cei mai buni în bănci separate, mai la vederea lui. Metoda asta crea o senzaţie de măreţie şi de responsabilitate, încât ne făcea să dorim această poziţie ”privilegiată” . Obişnuia să facă şi concursuri la nivelul întregului an de studiu, format din patru clase. La un asemenea concurs am primit nota nota maximă+++. Era a doua oară în viaţa mea, după cea de la Gramatică, din clasa a V-a, de la domnul Nicu Coman.
Am fost elogiat, la fel ca şi Mirică, un băiat înalt de 2m şi slab ca Pantera Roz, de la o clasă paralelă;
• Domnul Rizescu Aurelian, profesor de
Chimie şi Fizică, un domn cam la 55-60 de ani, înalt, brunet – grizonat, un pic adus de spate şi pitoresc în felul de comportare şi exprimare. Avea unele expresii care-l defineau: „ mă, întâi te speli pe chicioare şi pe urmă la cur?”; „Vrei să faci din rahat ghici şi să şi plesnească!” Pe la începutul anului şcolar am obţinut o notă maximă la dumnealui, pentru răspunsuri din bancă, dar, după cum am mai spus, din cauza unei scarlatine, care m-a ţinut departe de şcoală vreo trei săptămâni, am avut goluri de cunoştinţe şi singura cunoştinţă care m-a salvat de la corigenţă la domnul Rizescu cred că a fost domnişoara Roşculeţ. Poate era cam sever, poate nu a tratat şi cu un pic de suflet situaţia mea şi m-a taxat cu media minimă, dar pentru mine a rămas un venerabil domn şi am fost profund afectat la aflarea, peste câţiva ani de la terminarea şcolii că s-a stins. Poate şi noi am contribuit la durata vieţii acestui mare sufletist în ale culturii pentru o instrucţie sănătoasă, prin insatisfacţiile pe care i le procuram:
* Domnul doctor Ioaniţescu George, profesor de Anatomie, cam de 58-60de ani,un domn cam bondoc, şaten – albit, cu capul mare, faţa rotundă şi cu o chelie avansată. Era un fumător înrăit, până la aprinderea ţigării de la ţigară. Preda destul de bine, dar era cam grăbit la predare şi ne-a determinat sa cam stenografiem cursurile. Prin prisma împrejurărilor am avut multe ore de anatomie, ţinute în Sala de Disecţie a Facultăţii de Medicină. Am fost impresionaţi, la început de vitrinele cu organe şi fetuşi în formol. Pe mese cu plăci de azbest se aflau cadavre îmbălsămate, pregătite pentru disecţii, sau în anumit grad de disecţie. Mai apoi ne-am simţit intoxicaţi de mirosul greu emanat de cadavre şi formol. Mirosul greu era completat de fumul emanat de ţigări, căci domnul Ioaniţescu fuma zdravăn, iar pe lângă el, pe furiş, fuma majoritatea clasei;
* Doamna Pena Elena, profesoară de Limba Rusă şi dirigintă, doamnă cam la 35 ani, blondă, suplă, foarte plăcută, soţie de colonel, bonomă – mămoasă. Impresia mea era că nu avea o căsnicie fericită şi căuta alinare în băiatul ei – colegul nostru, Viorel, sau poate avea alte probleme de familie şi societate. În comportarea faţă de elevi nu am observat să-şi trateze fiul cu părtinire. Şi eu o priveam ca pe mama mea din Bucureşti, dar numai la figurat. Transmitea elevilor mult respect prin bunătatea de care dădea dovadă. Pe tot parcursul şcolii nu am auzit niciun ton ridicat, ceea ce ne făcea să ne simţim oribil dacă o supăram cu ceva. Mi-a fost, de multe ori, dor să o revăd şi să-i mulţumesc pentru sufletul cald pe care ni l-a dăruit, dar m-am lăsat dus de valul vremurilor, realizând abia azi ce mult mi-e dor de dânsa;
* Domnul doctor Mihai Ionescu, profesor de
Chirurgie, director al Secţiei de Ortopedie de la Spitalul Brâncovenesc. Era un domn cam la 45 de ani, de înălţime medie, şaten, faţă bonomă. Eram tare mândru că avem profesor un asemenea om, director al Spitalului Brâncovenesc şi şef al Secţiei de Ortopedie. Ne dicta cu vorbe clare, pe înţeles. Se cobora la potenţialul nostru de înţelegere. Cu dumnealui făceam şi practică la spital şi am avut ocazia să asist în timp ce efectua operaţii. Experienţa a fost cam agitată de faptul că am fost nevoit să mă urc pe un taburet, pentru a vedea mai bine şi acesta era cu şurub. S-a rotit un pic şi am căzut cu zgomot pe mozaicul sălii. Toate privirile operatorilor s-au întors către mine şi cred că au realizat corect întâmplarea şi că m-am retras speriat, ca o râmă în pământ. Se poate să fi crezut că mi s-a făcut rău de ceea ce vedeam. Ruşinat foarte, am ieşit din sală şi am rămas marcat pentru mult timp de greşeala aceea;
• Domnul doctor Negreanu, profesor de Boli Infecto – Contagioase, şef de secţie la Spitalul Colentina, un domn cu înălţimea sub medie, cam de 35-40 de ani, bruneţel, cu faţa albicioasă. Preda lecţiile cu un elan molipsitor şi era pasionat de activitatea educativă. Am efectuat cu dumnealui şi practică de specialitate la Spitalul Colentina, în secţia pe care o conducea. Ne impunea multă responsabilitate, repartizându-ne bolnavi, pentru completarea fişelor de observaţii cu anamneza şi observaţii heredo – colaterale. Observam că ne bucuram de mai mult respect decât cel acordat studenţilor, pentru seriozitate şi calităţi profesionale.
L-am decepţionat şi am rămas consternat de ultimul răspuns pe care l-am dat la examinarea practică. Era vorba despre tipul de comprese care se aplică în caz de colici abdominale. Îmi e teamă şi acum să redau care era răspunsul, căci şi acum aş putea greşi, cred că am spus, atunci că erau necesare comprese reci, pornind de la ideea combaterii inflamaţiilor care se caracterizează prin patru simptome: rubor, color, dolor şi tumor;
* Domnul doctor Petrescu, profesor de Parazitologie şi directorul şcolii. Era un domn bruneţel, de statură medie, cam la 45 de ani. Pentru mine a fost tare ciudat, că în a doua oră de venire la clasa noastră m-a ascultat şi mi-a dat nota maximă, în ora a treia m-a ascultat din nou şi am primit aceeaşi notă, în a patra la fel, apoi nu m-a mai asculta până la sfârşitul semestrului. Mi s-a creat o responsabilitate a învăţării, pentru a nu-l dezamăgi pe domnul profesor. Au fost şi unele date când nu mă simţeam pregătit, dar am avut norocul încrederii prea mari, pe care o avea în mine şi nu mă examina;
* Domnul doctor Vonica, profesor de Igiena Alimentară şi director la SANEPID-ul „23 August”. Era un domn cam la 55 ani, şaten, plinuţ şi bonom. Preda bine şi era apropiat elevilor. În cadrul practicii am făcut o descindere, cu dumnealui la Fabrica de dulciuri „Semagra”. În curtea fabricii era un fel de şopru şi erau depozitate calupuri mari din seminţe de floarea soarelui, rezultate după operaţia de presare şi extragere a uleiului. Am dedus că erau tare gustoase şi am înfulecat cu lăcomie, dictată şi de foamea specifică vremurilor acelea şi avidităţii specifice procesului nostru de creştere. Am fost duşi, apoi, la parterul unei clădiri în care se desfăşura procesul tehnologic de preparare a produsului Halva. Acolo am mai completat locurile rămase în stomăcele, ba chiar am simţit un prea plin. Mare ne-a fost dezamăgirea când am ajuns la etajele I şi II şi am dat de bomboane fondante, ciocolată, rahat şi rahat cu nucă, de care nu ne mai puteam apropia că nu mai aveam loc în noi, iar de luat acasă nu era voie. Când am ajuns la internatul şcolii mi s-a cam aplecat de atâta halva şi de atunci au trecut ani buni fără a mai pune halva în gură. În timpul practicii organizate în Alimentaţia publică, am mai avut ieşiri cu felcerul Anghelescu, un tip înalt, şaten, cu faţa alungită, pus mai mereu pe glume cu elevii. Avea ca preferinţă vizita la birturi, unde se găteau ciorbe de burtă. Am fost dus şi eu odată la aşa ceva şi am servit o ciorbă de burtă, dar nu prea am rămas plăcut impresionat de gust. Mai mult m-a impresionat trecerea pe la cofetării, la care uneori rămâneam doar cu salivaţia;
• Domnul doctor Kessim (!), profesor de Igiena Muncii, domn cam pe la 60 de ani, brunet– grizonat, cu vederile cam slabe şi cu o comoditate ieşită din comun. Nu se dezlipea de catedră, dar era mereu bănuitor că este deranjat şi copiat, încât se repeta des cu:
„ Te văd, te văd!”. În timpul orelor dumnealui, unii dintre elevi ( Vrabie, Şerban, Pahonţu, Mihăilă, Neagu ), mai obrăznicuţi, jucau zaruri sau table, aşezaţi pe podeaua din spatele băncilor. Aceeaşi, sau chiar şi alţii săreau pe fereastră, drept în stradă şi părăseau ora, mergând la film sau la întâlniri cu fete;
* Domnişoara doctoriţă Nacu, profesoară de Fiziopatologie şi Anatomie Patologică. Era tânără şi foarte frumoasă, şatenă cu părul lung, dar şi foarte tenace şi severă. Preda foarte bine, dicta cam repede, forţându-ne să stenografiem şi ne ţinea continuu în alertă de ascultare. Chiar dacă ascultarea era bazată mai mult pe lucrări scrise, anunţate, lucrările erau atât de dese şi materia era grea încât nu puteam să ţinem pasul. Aşa s-a făcut că în pauza dinaintea unei ore în care trebuia să dăm o lucrare anunţată, ne-am mobilizat rapid să fugim de la oră. În perioada aceea aveam clasă ale cărei geamuri dădeau în curtea interioară. Mă şi văd pe pervazul geamului în stare nehotărâtă, dar eliminată rapid din solidaritate colegială. Am sărit în curtea interioară, am urcat o scară interioară ce ducea pe acoperişul şcolii ( o platformă bituminată, care avea balustrade şi pe care în timpul liber mai urcam pentru uşoare miuţe ). Nu a trecut prea mult acolo sus că am auzit vocea răsunătoare, de pe scară, a doamnei pedagogă Duma, care ne cerea să coborâm rapid. Doamna Duma era cam la 40 de ani, o şatenă cărnoasă, dar nu grasă şi avea o bunătate respectabilă. Ne era ruşine să o supărăm cu ceva. Coborând scările am primit câte o palmă, părintească, după ceafă. Îmi venea să intru în pământ de ruşine. În clasă ne-am instalat în bănci, căzuţi de nereuşita acţiunii şi de grijile urmărilor. Am luat poziţia de drepţi la intrarea domnului director Petrescu. Am fost certaţi, ameninţaţi cu desfiinţarea clasei şi împrăştierea pe la alte clase. Cu umorul lui, specific, Scundu Vasile se ridică şi în numele clasei îşi ia angajamentul că nu se vor mai repeta asemenea abateri şi vom fi o clasă model. Având în vedere că nu el era şeful clasei şi ca atare nu înţelegeam de ce se bagă, eram ca nişte bombe gata să explodăm de râs. Chiţăiam a râs şi ne forţam să nu ne deconspirăm. Domnişoara profesoară nu a fost de faţă, ci numai doamna dirigintă Pena. Domnişoara a devenit ceva mai indulgentă, după acel episod. La acţiunea noastră nu au participat doi colegi, Pena Viorel ( fiind băiatul dirigintei, l-am înţeles) şi Pahonţu Virgil, ca de obicei pe contre cu opinia clasei. La examenul semestrial, pe obiectul Fiziopatologie şi Anatomie Patologică, ne aşteptam la răzbunarea domnişoarei, dar nu a fost aşa. Pe lungul clasei s-a aşezat o masă lungă şi bănci de o parte şi de alta. Am fost introduşi în examen câte 8 sau 10, iar în capătul mesei trona domnişoara profesoară. Ni s-au împărţit bilete şi am început să le pregătim pentru răspuns. Era greu să ne concentrăm pentru răspunsurile noastre căci în timp ce era ascultat un coleg, dacă nu ştia ceva se cereau intervenţii de la ceilalţi. Am fost atent mai mult la ce vorbeau cei din faţa mea decât la ce aveam de răspuns la biletul meu. Îmi dădeam seama că ştiu subiectele mele, dar nu aveam o ordine în gândire. Pe de altă parte aveam lângă mine pe insistentul Petrică Ioniţă care-mi solicita ajutor şi în mare parte am reuşit. Norocul meu cel mare, a venit de la biletul uni coleg din faţa mea şi a fost că am răspuns bine la două întrebări la care ceilalţi nu au ştiut să răspundă. Spre plăcuta mea surpriză, domnişoara mi-a zis că nu mai trebuie să susţin şi biletul meu, că îmi mulţumeşte şi mi-a dat nota maximă. Nici nu mai ştiam cum să ies din clasă de fericit ce eram. Pe deasupra era şi bucuria scăpării de ultimul examen şi descătuşarea că pot să merg bucuros acasă pentru sărbătorile de iarnă. Mai mult decât atât, când a ieşit din examen, Ioniţă a venit direct la mine şi mi-a mulţumit pentru ajutor, căci a luat şi el nota maximă şi poate să ducă vestea plăcută la familia lui care ţinea foarte mult la rezultatele lui şcolare. S-a oferit să-mi dea o prăjitură şi am mers imediat la o cofetărie;
* Domnul doctor Schwartz, profesor de Medicină Internă şi director la Spitalul de Boli Interne Bucur. Cred ca era un doctor bun, de naţionalitate evreu. Preda destul de bine încât să ne putem lua notiţe şi nu era prea pretenţios. Am făcut şi practica spitalicească, cu dumnealui şi aveam cuvinte de apreciere mai bune decât studenţii practicanţi. Aceştia aveau un nivel de asimilare mai greu decât noi, datorită vârstei şi superficialităţii;
* Doamna doctoriţă X, profesoară de Obstetrică şi Ginecologie, era o doamnă împlinită şi plinuţă, cam la 45 de ani, şatenă, cu faţa rotundă, tenul gras, cu părul strâns în coc. Pot spune că semăna cu actriţa Draga Olteanu, în vremurile ei de succes. Preda binişor, dar eu nu prea înţelegeam fenomenul şi am fost notat ca atare;
* Domnul Zăvoianu Dinu, profesor de ALA, director ALA în Ministerul Sănătăţii, un domn cam la 45 de ani, şaten, cu figura ştearsă şi cu un comportament ciudat. Preda foarte grăbit şi avea satisfacţii în a ne scoate la tablă într-un fel de blitzuri de testare. Scotea la tablă câte 7-8 elevi şi-i fulgera cu câte o întrebare, din care rezultau 1-2 note mari iar în rest numai de 1, 2, şi 3. Când eram scos la tablă mă simţeam hipnotizat şi dădeam doar bruma din tot ce învăţasem pentru lecţie. La terminarea semestrului ne-a comunicat mediile şi am aflat cu nedumerire plăcută că toţi aveam medii mari. A şmecherit catalogul, transformând notele din mici în mari. După surpriza asta, plăcută pentru noi, a urmat alta spectaculoasă. A pus un elev să păzească la uşă şi a început să ne dicteze Marşul Căcănarilor: „ Dacă mănânci fazan sau icre negre / dacă mănânci fasole sau păsat / totul păstrează a naturii lege / şi se transformă în căcat. / ( refren ) Trageţi la pompe, natura s-o golim / şi cui nu-i place, să ne pupe unde ştim / trageţi la pompe să pută şi-mprejur / şi cui nu-i place să le futem muma-n cur. / Natura asta le-a făcut pe toate / căci pentru gură făcu pe bucătar / pe croitor, să ai ce pune-n spate / iar pentru cur făcu pe căcănar. / ( refren ). După asta a cântat melodia în surdină şi a repetat cu noi de două – trei ori. Recunosc, că a fost lecţia cea mai uşor asimilată şi am păstrat-o cel mai bine în minte. Atunci aveam ochii dilataţi de mirare şi admiraţie, iar acum am reflecţii contradictorii, asupra comportamentului domnului profesor.
Îmi amintesc ceva mai „pneumogastric” şi de alţi profesori: profesoara de Farmacologie, profesoarele de Microbiologie( Poenaru şi Brociner), Gimnastică ( Târnoveanu), profesoara de Geometrie, Muzică ( Domnul Văduva), Biologie ( d-na Stancu – sotia compoziorului şi dirijorului Dumitru Stancu),. Despre profesoara de Geometrie îmi aduc aminte de o întâmplare comică: aveam un coleg Darie de la o clasă paralelă, coleg care nu se descurca la învăţătură, căci nu avea cămin şi dormea pe bănci în şcoală. Toată ziua se văita „ mi-i somn, mi-i somn”. A fost scos la tablă de doamna profesoară şi pus să deseneze un paralelogram. Darie al nostru a făcut un dreptunghi cu un triunghi deasupra , ceea ce simboliza o căsuţă. Doamna profesoară, cam peltică a inceput să-l ameninţe: „ Dalie, ai să lămâi Dalie!”, la care Darie supărat a zis: „ Doamnă să mai fie şi gutui, nu numai lămâi!”
Noi am râs pe înfundate, dar am băniuit că-l va costa scump gluma aceia. Desigur că Darie n-a putut termina mai mult de anul I, rămânând repetent.
Dintre colegi reţin: Achimoiu Petre, Alexandru Eugen, Balcan Ioan, Căciulă Nicolae, Cristogel Sandu, Datcu Viorel, Diaconescu Gheorghe, Dinu Ignatie, Dorobanţu Ion, Florea Dumitru, Ioniţă Petre, Iordache Nicolae, Marinescu Elefterie, Mătuşoiu Gheorghe, Mihăilă Teofil, Neagu Gheorghe, Negrea Aurelian, Pahonţu Virgil, Pena Viorel, Petrescu Edmond, Petrică, Kim Goang He, Scundu Vasile, Şerban Florea, Vasilache Marcel,Voicu Gheorghe,Vrabie Gheorghe. Toţi colegii erau silitori, dar mai în faţă ieşeau: Balcan Ioan, Petrescu Edmond, Pena Viorel, alături de care mă situam şi eu în oarecare măsură. Pe parcursul şcolii s-au ridicat şi alţii: Diaconescu Gheorghe, Ioniţă Petre, Dinu Ignatie, Scundu Vasile. Menţionez că pe unii mi i-am reainintit după mai mute discuţii cu Viorel Pena, căci a avut Viorel un carneţel în care şi-a notat câte ceva, în anul I, despre profesori şi colegi.
- Cel mai apropiat pe tot parcursul şcolii mi-a fost Ioniţă Petre, coleg de bancă. Era un băiat cu capul rotund, luminos, cu început de chelie chiar din timpul şcolii. Ne potriveam, fiind amândoi micuţi de statură şi ambiţioşi la învăţătură. Părinţii lui erau ţărani – gospodari în comuna Afumaţi, lângă Bucureşti. Petrică făcea, de obicei, naveta şi numai în iernile grele stătea la gazdă. Când făcea naveta i se cam micşora timpul de învăţat şi mai avea şi unele greutăţi cu luarea notiţelor, din care cauză apela la notiţele mele. M-a invitat o dată la el acasă şi m-a impresionat foarte plăcut gospodăria lor. După terminarea şcolii am mai ţinut un timp corespondenţă şi chiar ne-am întâlnit. Am constatat că a progresat mult şi a intrat la facultate, la medicină, în timp ce eu am luat-o pe linia ingineriei. A devenit mai dezinvolt şi mulţumit de succesele lui, atât pe linie profesională, cât şi la femei. Din cauza poftei de mâncare pe care o avea, pe când era elev, colegii îl poreclise Găman. A devenit şi mai găman, privitor la pofta de viaţă. După ce a terminat facultatea, mi-a trimis o scrisoare prin care mă ruga să-l cunun. Eu eram proaspăt căsătorit şi cu majore probleme financiare, încât am fost nevoit să refuz. Am mai avut reţinere şi din cauza avariţiei şi ferocităţii lui, cu înclinaţii spre „ tot ce zboară se mănâncă”. Cred că l-aş fi dezamăgit şi dacă m-aş fi ţinut apropiat de el, căci nu aş fi putut face faţă, material, solicitărilor de a participa la toate chemările lui. S-au adeverit temerile mele, după cum am aflat de la Pena Viorel. A devenit foarte avar, a schimbat 2-3 neveste, şi-a făcut vilă în Bucureşti şi nu mai „cunoaşte” pe nimeni. Încerc să-i dau de urmă, dar nu reuşesc.;
- Balcan Ioan, un băiat fin, înalt, păr negru-lins, faţa albă. Era calculat, avea cam cea mai bună memorie, deci şi rezultatele şcolare îl menţineau ca premiant. Era de pe la Văleni şi s-a adaptat repede la viaţa de Bucureşti. Se simţea mai în largul lui în anturaj cu colegii de prin Bucureşti ( Petrescu, Alexandru, Pena Viorel...). Nu ştiu de ce, dar nu prea am comunicat cu el pe parcursul şcolii şi eram cam gelos că nu puteam să fiu mai apropiat de el. Mi-e dor de el şi am încercat să-l găsesc prin Pagini Aurii pe internet şi până la urmă am reuşit. Nici nu pot spune cât de mare mi-a fost bucuria când i-am captat vocea la telfon;
- Cristogel Sandu era un băiat necăjit, mic şi
handicapat din cauza unei cifoze. Se simţea marginalizat, dar eu îl respectam şi nu făceam deosebire de ceilalţi, ba dimpotrivă îmi era mai apropiat. Am avut un impuls agresiv la adresa lui Diaconescu Gheorghe ( un coleg de aceeaşi talie cu noi, cam tocilar şi ambiţios ), pentru că, nu ştiu din ce motiv, l-a bătut pe Cristogel şi acesta plângea amar. Diaconescu stătea în prima bancă pe rândul din mijloc şi eu am mers la el şi i-am aplicat o palmă, care a pocnit aşa de tare că a înlemnit toată clasa şi m-am speriat şi eu. I-am strigat să nu mai repete gestul de a-l mai bate vreodată pe Cristogel. Diaconescu a început să plângă, iar Cristogel s-a liniştit şi era mulţumit că i-a luat şi lui cineva apărarea. Astăzi mă simt vinovat faţă de Diaconescu că am răspuns la bătaie cu bătaie, dar aşa aveam mintea şi impulsul atunci.
- Diaconescu Gheorghe, era un băiat tare ambiţios la învăţătură, cam tocilar, probabil că nu prea înţelegea bine ceea ce citea, pentru că era mai tot timpul gălăgie, dar prin eforturi susţinute a reuşit să se descurce foarte bine.
Cei cinci mici ai clasei ( eu, Cristogel, Mihăilă, Diaconescu şi Ioniţă ), am fost îndrumaţi şi am mers la Institutul de Endocrinologie „ C.I.Parhon”, pentru investigaţii şi tratament de creştere. Numai Diaconescu a dus tratamentul la bun sfârşit şi rezultatele s-au văzut, că ne-a lăsat tare în urmă cu înălţimea şi a căpătat nişte fălcuţe, a la Consolini ( un atlet italian, parcă discobol, căruia îi ieşeau în evidenţă fălcile ). Eu am rămas mic de statură, cu 1,52 m şi 48 kg. Am mai crescut un pic până după armată, ajungând la 1,62 . Am aflat că Diaconescu a ajuns la peste 1,80. Am regretat toată viaţa nesăbuinţa de a nu finaliza tratamentul endocrin, dar aşa a fost să fie şi nu aş mai fi fost eu, dacă eram un ins de 1,75 – 1,80m. Eu am avut drumul meu modest şi nu trebuie să-mi fie ruşine de el. Părţile bune, plăcerile, care le-aş fi avut, dacă eram mai înalt, poate că s-ar fi transformat în izvoare de defecte şi de alte suferinţe şi nu vreau să-l mâniu pe Dumnezeu;
- Pahonţu Virgil, un coleg de talia mea, un pic
mai răsărit, şaten, ambiţios. Provenea de prin comuna Năeni, raionul Mizil, cred că era de familie săracă. Mă temeam de el, nu că ar fi fost mai puternic, ci pentru reacţiile violente neprevăzute. S-a certat, într-o zi cu Şerban Gheorghe şi în accesul de furie a dat cu tocul, înfigându-i peniţa în obraz. M-a provocat odată la trântă şi când era pe ce să-l dau jos m-a apucat de părţile sensibile şi mi-a zis că-mi smulge cireşelile. Am ţipat şi i-am dat drumul instantaneu şi desigur n-am putut să-l sufăr niciodată pentru atingerea intimităţii. După câţiva ani de la terminarea şcolii am aflat de la un consătean de al lui, State Nicolae, fost coleg la o clasă paralelă, că Pahonţu a murit, fiind găsit îngheţat într-un şanţ, după o seară de beţie;
- Mihăilă Teofil, un coleg mărunt ca şi mine,
ambiţios, dar cu rezultate slăbuţe la învăţătură. Venea de pe la Slobozia. Avea talent la sport, mai ales la fotbal. Ca doi cocoşei am boxat într-o zi în baie, la pielea goală, la internatul acela de pe Gheadie Petrescu. Domnul Ioneţ, administratorul, tocmai terminase de făcut baie, spălându-se pe cap cu sodă, greşeală pe care am făcut-o şi eu şi care mi-a afectat pielea capului pentru toată viaţa, urmând mătreaţă şi calviţie. A apărut în baie şi Teofil şi m-a provocat la box cu condiţia să nu dăm la faţă. Ne-am bătut cu atâta străşnicie şi perseverenţă, încât piepturile ni s-au înroşit şi nu ne lăsam nici unul. Cu mare greutate am acceptat amândoi în acelaşi timp că trebuie să încetăm şi că meciul a fost egal. Sărmanul Teofil, am aflat de la un alt coleg, din clasă paralelă, Rizea, că a murit de cancer pulmonar. Asta spune încă odată, dacă mai e nevoie, cât de periculos este tutunul. Teofil era un fumător pasionat. Dumnezeu să-l ierte! ;
- Petrescu Edmond, un coleg de statură medie, brunet şi creţ, de parcă ar fi fost opera unui mulatru. Era un băiat curat, cu comportament fin şi mintea ascuţită. Vorbea un pic peltic, ceea ce-l făcea şi mai simpatic. După absolvire a fost repartizat în comuna Bobocu, lângă Buzău, pentru care m-am bucurat tare şi am avut ocazia să mă întâlnesc, de câteva ori cu el prin oraşul Buzău. M-am mai întâlnit cu el şi în armată. Eu eram în anul trei şi el era boboc. Eu eram la Mihail Kogălniceanu, iar el la o unitate militară din oraşul Constanţa. Întâmplarea a făcut ca un coleg de armată să se accidenteze, dar despre asta voi vorbi la capitolul ARMATA, şi să ajung la Spitalul Militar Constanţa. Acolo l-am întâlnit pe Edmond, însoţitor al Autosanitarei, care adusese un bolnav de la unitatea lui. Ne-am bucurat de revedere, dar mi-a spus că un caporal, şeful lui îi face viaţa grea. L-am abordat pe caporalul acela, venit şi el la spital, şi i-am explicat cât de inteligent este Edmond şi că ar fi bine să-l preţuiască pentru calităţile lui şi nu să-l chinuiască. Ce păcat că bietul Edmond n-a mai ajuns în civilie căci un accident nemilos cu Salvarea, pe care era însoţitor, l-a trecut în lumea umbrelor. Dumnezeu să-l aibă în paza Lui, după meritele şi sufletul lui;
- Pena Viorel, băiatul dirigintei, era înalt,
slăbuţ, avea părul mai închis decât castaniu, lins şi cu cărare pe centru ca în filmele anilor 30 – 40, faţa albă cu un ten de domnişoară. Azi îmi dau seama că nu era deloc favorizat de mama sa în calitate de dirigintă şi nici de profesori şi îşi purta întreaga-i responsabilitate de a învăţa bine şi a fi disciplinat. Îmi dau seama că era “băiat de gaşcă”, având în vedere că nu răsufla nimic din năstruşniciile colegilor, sau poate că se confesa cu mama lui, dar avea convenţia de a nu se crea repercursiuni asupra colegilor. Eu îl veneram pentru familia lui, cu tata colonel, mama profesoară şi diriginta noastră, dar şi pentru personalitatea lui. Aveam o umbră de regret că-l simţeam cam distant faţă de mine. Mi-am dat seama aproape de terminarea şcolii că avea o tară care îl marca. La o apropiere de el i-am pus mâna pe stern şi m-am speriat când am simţit că îl are înfundat. S-a simţit jenat, de parcă ar fi fost vina lui şi mi-a spus că suferă de rahitism. Am tras o sperietură şi apoi am simţit că mi-a transmis ceva din suferinţa lui. De atunci, când îmi revin în amintire colegii, îmi revine în minte şi acel episod şi jena pe care a încercat-o Viorel. L-am reîntâlnit după ani buni de la terminarea şcolii şi atunci într-un “ el fugitivo” generat de lipsa lui de volubilitate. L-am simţit reţinut şi mi s-a părut că se află pe alt val de interese şi trăiri, că se scutură de prezenţa mea. M-am bucurat foarte mult când am aflat că a ajuns medic stomatolog şi că are mari veleităţi artistice. Mai apoi cred că nu aş fi dat de urma lui dacă întâmplarea nu ar fi făcut ca soţia lui să fi fost colegă cu cumnata mea. După ieşirea la pensie am pus de multe ori mâna pe telefon pentru a da de Viorel şi de unele urme ale copilăriei mele. Mi-am înfrânat pornirile, dar de câteva ori am reuşit să comunic, la început ceva mai şters şi apoi am simţit şi dorinţa lui de comunicare. Puţini oameni mai au azi sentimente şi am descoperit că Viorel e altul decât mi-am închipuit cândva ca fiind rece şi distant. M-a surprins intr-un mod extrem de plăcut scrisoarea primită de la el în miez de octombrie 2007. Am descoperit un suflet foarte fin şi sensibil şi un caracter frumos, la care au contribuit şi asperităţile vieţii, care nu au fost puţine şi uşoare. Credeam că el a fost favorizat de poziţia socială a părinţilor şi m-am înşelat;
- Iordache Nicolae, coleg provenit de prin zona Nehoiu, judeţul Buzău. De la Viorel Pena am alat de curând că Nicolae era de fapt din comuna Amaru, raionul Mizil. S-a întâmplat o minune a coincidenţelor: tatăl lui se numea Nicolae, ca şi tata, mama lui se numea Sanda, ca şi mama. Aşa se făcea că eram consideraţi, uneori, fraţi şi aveam o afecţiune, neexprimată, unul faţă de celălalt. El era un tip brunet, solid, cu păr negru bogat, sprincene grosuţe, cu 2-3 ani peste vârsta noastră. Era tenace la învăţătură şi deşi nu era printre premianţi se bucura de consideraţia profesorilor şi de respectul colegilor. Era de ajuns să roage frumos pe vreunul dintre colegi, asupra comportării sau pentru o anumită altă problemă şi i se respecta rugămintea. Eu am fost privilegiat de „ frăţia” lui, căci în momentele grele intervenea şi mi se ameliora situaţia. Nu ştiu de ce nu am fost şi coleg de bancă cu el, sau poate intuiesc, căci i s-a dat în grijă îndrumarea lui Kim Goang He, un coreean venit din Coreea de Nord, în timpul războiului cu Sudul. Acest Kim semăna mult la chip şi la comportament cu Nicolae. S-au potrivit foarte bine şi s-au legat, poate chiar pentru toată viaţa. După câte am înţeles Kim s-a întors în Coreea, dar a ţinut corespondenţă cu Nicolae. Îmi pare nespus de rău că nu mai dau de ei. Voi face încercări să-i regăsesc, cu mijloacele astea moderne, dar nu sunt sigur că-i voi regăsi şi cine ştie dacă mai trăiesc. Regret mult că nu am avut mintea de acum să pricep cât de preţioase sunt anumite legături în viaţă şi să ştiu a le păstra;
- Kim Goang He, a venit să studieze în România, din cauza războiului, în desfăşurare, dintre Nordul şi Sudul Coreei. Era un băiat soliduţ, cu capul mare, semănând mult la construcţie cu Iordache Nicolae, deosebindu-se doar la ochi, el avându-i asiatici. Se descurca greu cu învăţătura deoarece nu cunoştea suficient limba noastră, dar făcea eforturi susţinute şi stătea lipit ca de un frate de Nicolae. Era bonom, dar când îi sărea ţandăra nu era de glumit cu el;
- Scundu Vasile, un băiat şaten, de statură medie – atletică ( a fost chiar suliţaş la Dinamo ), foarte isteţ, dar nu prea se omora cu cartea. Provenea de prin Oltenia, de la Tismana şi era tare şugubăţ. Am povestit mai sus de intervenţia lui pentru scuzarea clasei, în faţa directorului Petrescu. În pauzele dintre ore se aşeza pe treapta din faţa clasei şi începea să scârţâie la muzicuţă. Nu prea ştia să cânte şi se străduia cu unele melodii de începător, ca de exemplu: „ şchioapa, şchioapa, sare groapa” şi „a fătat căţeaua noastră-n paie”. Trecea câte un profesor pe lângă noi şi-l întreba ce cântă. Scundu lua o mină serioasă de om foarte preocupat de artă şi spunea că e o arie în la minor. Profesorul trecea, impresionat mai departe, iar noi chiţăiam de râs. Când eram prin anul IV, vine Scundu la cămin, după o plimbare prin oraş, speriat şi foarte transpirat. L-am întrebat şi ne-a povestit cum un homosexual se ţinea scai de el şi că abia a reuşit să scape sărind din mers din tramvai, dar a sărit şi homosexualul si a trebuit să vină tot într-o fugă până la cămin. Îi plăcea atletismul şi chiar îl practica. Avea rezultate bunişoare la aruncarea suliţei ;
- Mătuşoiu Gheorghe, Sper că nu fac confuzie cu Căiulă Nicolae . Era un băiat mai răsărit din punct de vedere fizic, venit tot din părţile Piteştiului, care nu prea le avea cu învăţătura, dar le avea cu fetele. Nu era prea bine îmbrăcat dar era obsedat de aranjarea părului în stil cocoş, modă în vogă la vremea aceea, lansată printre starurilre americane şi ceva mai târziu am văzut filme cu Elvis, în care starul avea creastă de cocoş. Îi plăcea lui Mătuşoiu să poarte şi o pălărie şmecheră, aproape stil Cow Boy şi pantofi cu pingele „ bărcuţe de bulevard”, cu pingele groase din anvelope auto;
- Negrea Aurelian, era un băiat de pe la Giurgiu, de naţionalitate bulgară, o personalitate mai serioasă, parcă prea matur pentru vârsta lui. Aveam impresia că este un nene, ca şi Iordache Nicolae şi că impune respectul vârstei în faţa colegilor. Avea o comportare reţinută, ştearsă şi nu l-am putut remarca, cu ceva deosebit;
- Dinu Ignatie, un băiat blonduţ de prin Oltenia, ambiţios şi harnic, lipicios de cei care-l respectau şi îşi scotea gheruţele de oltean faţă de cei care-i şifonau onoarea. Era un model tipic de oltean care se potrivea cântecului „ M-a făcut mama oltean”.
De la alte clase am avut tangeţe şi-i reţin bine pe: Miţă, Ilinca, Cioc, Ciolan, State, Mătăchescu, Popescu, Mirică, dar n-am mai avut ocazia să-i revăd după terminarea şcolii
Ceilalţi colegi mi-au reţinut mai puţin atenţia şi nu-mi amintesc decât aspecte nesemnificative despre ei. Mi-au reţinut atenţia şi alte aspecte ale vieţii mele şi a colegilor:
Laturile vieţii mele de elev, au fost: viaţa de şcolar, viaţa la internat, distracţiile, sportul, sănătatea, vacanţele;
* Viaţa la şcoală: unele aspecte le-am arătat odată cu prezentarea profesorilor şi a unor colegi. După cum am mai spus şcoala noastră era situată pe strada Sfânta Vineri, în faţa Bisericii Sfânta Vineri, în clădirea care a fost cândva Orfelinatul „Maria Turnescu”. În cea mai mare parte a şcolarizării am avut sala de clasă la parter, pe dreapta cum intri în şcoală. Avea geamuri la stradă şi uneori glasurile profesorilor erau acoperite de zgomotul tramvaielor şi camioanelor, încât ne perturbau atenţia la ore. În pauze colegii deschideau larg geamurile şi se luau de unii trecători, mai ales de fete. Doamna Pena ne-a îndrumat către o uniformă şcolară cu sacouri albastre, pe mânecă având ecusoane cu şarpele şi cu şepci portocalii avănd deasupra cozorocului emblema cu şarpele. Eram mândri de uniformele noastre, dar eram etichetaţi de fetele care treceau pe sub geamurile clasei noastre ca gogoşari. Treceau pe sub fereastră şi unele grupuri de fete care erau îmbrăcate în halate albe. Noi strigam după ele „ lăptăresele!”, iar ele ne strigau nouă „gogoşarii!”. După câte îmi amintesc, la parter erau patru săli de clasă în care a învăţat seria noastră cu patru clase paralele, din anul întâi până la sfârşit, cu excepţia unei perioade de câteva luni, după ce s-a surpat tavanul în dormitorul de la etaj. În acea perioadă o luam la picior pe cheiul Dâmboviţei şi făceam Anatomia la Sala de Disecţie a Facultăţii de Medicină. Majoritatea colegilor s-a apucat de fumat, găsind drept pretext că era miros tare greu de la cadavrele întinse pe mese şi din faptul că profesorul Ioaniţescu era un pătimaş fumător şi se făcea că nu-i vede fumând. Cred că, clasele din alţi ani de studiu învăţau în localul unde era şi cantina noastră, pe Ghenadie Petrescu, gard în gard cu Liceul Matei Basarab. La etajul şcolii noastre se afla dormitorul nostru, mare şi lângă dormitor era cancelaria profesorilor. Din holul mare de la parter se trecea şi într-o curte interioară mică, betonată şi care dădea spre grupul sanitar, cu baie care avea câteva duşuri şi cu câteva cabine de WC. Amintirea acelei băi nu-mi este chiar pozitivă întrucât într-o zi nu ştiu cum am atins un calororifer şi am fost interpretat de electricianul şcolii ca infractor, pentru care mi-a aplicat o palmă care mă mai doare şi azi. Mai ţin minte că aveam o femeie de serviciu care intra în baie în timp ce elevii se îmbăiau şi stimulată de falusurile unora s-a întins pe canapeaua din baie ca o pisicuţă în călduri şi-l ademenea pe Filip să o judece, fără a avea cea mai mică ruşine de ceilalţi care eram în baie. Filip era un elev de la clasa D, bondoc, neşlefuit, cam slăbuţ la învăţătură şi timid, ca un băiat venit de la ţară şi care avea falusul grosolan, incitant pentru o femeie. Nu s-a petrecut nimic, căci a apărut electricianul şi femeia s-a retras speriată. Amintire cu timiditatea lui Filip o mai am şi de la o întâlnire pe care a avut-o cu o fată. Treceam pe lângă ei, prin faţa şcolii de fete de pe Pitar Moşi şi am putut auzi cum s-a prezentat Filip la cunoştinţa cu fata: „ sunt elevul Filip, din anul I şi am luat 10 la Anatomie”. Era, cred, printre puţinele note de 10 pe care le luase în viaţa lui şi aşa îşi exprima el mândria cu care putea să cucerească o fată. Dacă fetele ar fi ştiut ce dotare are el, nu mai avea nevoie de nicio prezentare.
In acea mică curte interioară, în pauze mai jucam câte o miuţă. Tot din acea curticică era o uşă care ducea la o scară cu trepte înguste care suiau pe terasa şcolii de unde se vedeau ca din avion locuinţele din jur. Îmi era teamă să mă apropiu de balustradă, dar cu oarecare atenţie se putea juca o miuţă şi acolo la înălţime, numai că nu prea aveam voie să ne urcăm, aşa încât o făceam pe furiş.
Nu cred ca vreunul dintre profesori să mai trăiască şi-l rog pe Dumnezeu să le ţină ţărâna uşoarâ şi sufletele să le primească în Rai, căci tare au pus suflet în educaţia noastră, nu si-au mânjit conştiinţa cu compromisuri şi s-au dăruit profesional. Unde sunteţi doamnă dirigintă Pena? Unde sunteţi domnilor profesori: Gregorian, Kobb, Ioaniţescu, Rizescu, Vonica, Ionescu, Negreanu, Schwartz şi ceilaţi? Să ştiţi că-mi e tare dor de dumneavoastră şi mi-e temă că veţi fi uitaţi definitiv, căci elevii pe care i-aţi avut au ajuns la o vârstă, la un pas de a trece şi ei în uitare.
* Viaţa la internat, nu a fost dulce, dar nici amară. Cu tinereţea şi naivitatea noastră, o vedeam chiar frumoasă. Las la o parte că în anul I, uneori dormeam câte doi în pat, că la căminul de pe strada Sfânta Vineri ( fost Orfelinatul „Maria Turnescu” ) a căzut tavanul şi că făceam naveta până la cantina de pe strada Ghenadie Petrescu, iar mâncarea a fost mai tot timpul slabă şi insuficientă. Încerc şi amintiri specifice adolescenţei noastre învolburate. Poate şi unele ieşiri necontrolate ale unor colegi, spre exemplu Neagu , când eram prin anul III, care făcea pipi, din mers, pe strada în drumul de la şcoală către internatul de pe Ghenadie Petrescu şi mie îmi venea să intru în pământ de ruşine când vedeam lumea care trecea pe lângă noi şi îmi închipuiam ce credea despre educaţia noastră.
Îmi amintesc cu plăcere, că în anul I locuiam în dormitorul de la etaj al internatului de pe Sfânta Vineri. Cred că sala în care locuiam a avut alt rol iniţial, poate de salon de recepţie, căci pe un soclu se afla impunătoarea statuie a Mariei Turnescu, patroana fostului orfelinat de fete. Locuiau cu noi şi câţiva colegi din ani mai mari. Mi-l amintesc cel mai bine pe Mirea, din anul IV, care avea şi rolul de responsabil de dormitor şi care era sportiv de performanţă, luptător la Dinamo. Eram fani ai lui şi am mers chiar la un meci al lui cu Ion Ţăranu, campionul naţional. A fost învins, dar Mirea era abia junior şi avea perspective. Obişnuia Mirea de a se antrena şi în dormitor. Din mijlocul dormitorului erau date paturile la o parte, se puneau saltele şi invita colegi din an cu el sau chiar din anul nostru, I, cu care efectua fel şi fel de scheme. Mă impresiona când lupta cu doi colegi din an cu el şi-i răpunea pe amândoi. De două - trei ori am fost invitat şi eu la saltea, singur cu Mirea. Eram conştient că nu pot să-i fac probleme, dar mă străduiam să nu fiu pus în tuş. Desigur că eu luptam să ader la saltea şi să-i fug din mâini şi culmea că îmi reuşea.
Începând cu anul II, am locuit la internatul de pe Ghenadie Petrescu. Mai întâi am avut dormitorul deasupra cantinei şi mai apoi în corpul de clădire de la stradă. Dormitorul de deasupra cantinei era mare şi luminos, dar veneau toate miresmele de mâncare de la cantină.
Mâncarea era sub orice critică. Probabil că era secetă şi bursa nu acoperea îndeajuns un meniu mai consistent. Bucătăria şi cantina se aflau sub dormitorul nostru şi ne pierea pofta de mâncare chiar în timpul preparării mâncării. Venea câte un miros de mâncare de praz, că nici nu ne venea să mergem la masă chiar dacă eram lihniţi de foame. Mergeam totuşi şi când vedeam, de exemplu, mămăligă cu un borş subnutrit şi mâncare de praz, ni se făcea rău. Luam de câteva ori, în silă şi plecam cum am venit. Poate că au fost şi zile mai bune dar asta mi-a rămas mai bine întipărit în minte.
Aveam ca Administrator pe domnul Ioneţ, un om de o deosebită bunătate şi seriozitate. Locuia în acelaşi corp de clădire cu cantina, la etaj, şi avea o copiliţă, pe atunci la grădiniţă, pe nume Otilia. Era o scumpete de copilă şi îi plăcea să fie printre noi. Noi o alintam, îi testam memoria şi chiar am o fotografie cu ea în grupul nostru de elevi. În acelaşi timp se aflau la internat dar în condiţii mai speciale, în corpul de clădire de la stradă, elevi de naţionalitate coreeană, proveniţi din Coreea de Nord, în timpul războiului cu Sudul şi cu americanii. Dintre coreeni îmi amintesc câteva nume: Kim Goang He, din clasa noastră, Kim Du Sen, Ri Man Hoa, Nam Ghi Hâp, Pek Sun Giun. Cel mai echilibrat era Kim al nostru. Între români şi Coreeni au fost unele tensiuni care au degenerat în bătăi.
Unii dintre Coreeni, aveau impresia că totul li se cuvine şi-i cam jigneau pe români, drept care cei mai mari dintre ai noştri le-a organizat o bătaie. Nu am fost în teatrul operaţiunilor, dar am aflat că au câştigat ai noştri şi după aceea s-a stabilizat liniştea şi respectul reciproc. Poate că a intervenit şi nea Ioneţ şi a liniştit lucrurile fără a face mare vâlvă. Prin anul IV am locuit într-un dormitor lângă stradă şi ne-am acomodat greu cu scurt circuitele tramvaielor şi chelălăiturile şinelor, care treceau la câţiva metri de geamurile noastre.
• Distracţiile erau materializate, cu predilecţie prin filme, de obicei la Cinema Patria ( astăzi, parcă, se numeşte Scala ), cel mai titrat cinematograf pe vremea aceea. Mai mergeam şi la Cinema Alexandru Sahia, dar acolo erau mai mult pentru desene animate, educative şi istorice. Eram dornici de filme precum Cocoşatul, cu Jean Marais, Mânăstirea din Parma, cu Gerard Philipe, Podhale în Flăcări şi altele, dar nu prea aveam bani, iar unii colegi cât şi mulţi ţigani făceau speculă cu bilete. Îmi amintesc că doream să văd un film, dar nu mai erau bilete, în schimb, roiau prin jur ţiganii cu oferte. Un ţigan a venit la mine şi-mi spune:
„ Ia un bilet, mânca-ţi-aş, îmi dai trei mangoţi şi lingem şi-o bere”. Alte distracţii erau balurile, dar eu nu prea aveam ce căuta pe acolo, că mai mult m-aş fi supărat. Nu aveam căutare la fete. Cine se uita la un pişpirică timid. Aveam colegi de talia mea, dar care aveau tupeu. Erau ca nişte cocoşei îndrăzneţi, îşi puneau în picioare pantofi cu talpa foarte groasă, realizată din cauciucuri de maşină, uzate, la modă în vremea aceea şi care-i înălţa cam cu zece centimetri. Aşa făceau unii elevi de la alte clase: Ciolan Ioan, Ilinca Nicolae şi alţii.
* Sportul era pentru mine ceva divin. Simţeam nevoia de a ieşi şi eu în evidenţă cu ceva, pentru a compensa handicapul taliei mici. Iubeam majoritatea disciplinelor sportive, dar mai cu seamă boxul, luptele, atletismul şi fotbalul. Aş fi vrut să fac de toate, dar la fotbal nu aveam chemare fizică şi nici talent deosebit, iar la atletism nu ştiu ce probă m-ar fi acceptat. M-am ataşat de lupte şi box, căci erau pe categorii de greutate, dar nici pe astea nu am insistat căci eram tare emotiv şi pe deasupra raţionam că trebuie să fac meserie, că pentru aia m-au trimis părinţii la şcoală. Totdeauna am fost sclavul raţiunii şi nu ştiu dacă a fost bine sau rău, în orice caz, asta m-a costat frânarea elanului tineresc de a-mi dezvolta capacităţile fizice şi de a deveni cineva ( poate ) în viaţa sportivă. În curtea internatului de pe Ghenadie Petrescu, aveam un perete, care aparţinea Liceului Matei Basarab. La peretele ăla băteam, adeseori, mingea. Dintre colegi se remarcau Şerban Gheorghe, Mihăilă Teofil, Pahonţu Virgil, unii colegi coreeni şi alţii din clase mai mari ( Ringheanu, un portar valoros care a ajuns mare, pe la Universitatea Cluj, Petrolul Ploieşti şi chiar la echipa naţională şi Roşu, extremă, care juca prin divizia C ). Mergeam uneori şi pe Ghencea, care atunci era doar un câmp mare şi unde improvizam porţi şi meciuri între clase. Eram atât de precipitat când plecam la un asemenea meci, încât o dată am ieşit ca fulgerul din şcoala de pe Sfânta Vineri, direct în mijlocul străzii şi m-am trezit luat pe bara unui camion. Nu m-am speriat deloc şi cum şoferul a frânat brusc, am zbughit-o pe drumul meu, lăsând în urmă o ploaie de înjurături, pesemne că şoferul se speriase tare. Luptătorul Mirea mă încuraja să merg să fac lupte şi am mers de câteva ori la Tânărul Dinamovist, dar după cum am mai spus, emoţiile şi raţionamentele mele m-au retras de a participa la competiţii.
* Sănătatea mi-a fost destul de bună, dar prindeam din zbor bolile contagioase. Aşa s-a întâmplat că în iarna din anul I am făcut scarlatină, iar prin primăvara anului III am făcut rubeolă. Scarlatina, după cum am mai spus mi-a creat unele goluri de învăţare şi mi-a diminuat rezultatele la învăţătură. Pe timpul internării eram în salon cu mai mulţi copii şi nu mi s-a părut aşa de greu. Am avut printre colegii de salon şi un băieţel maghiar, foarte simpatic. M-a învăţat câteva cuvinte ungureşti, dintre care şi o înjurătură, pe care am reţinut-o cel mai bine. În timpul îmbolnăvirii de rubeolă, am fost ţinut izolat complet, pentru că nu mai erau asemenea cazuri la vremea respectivă şi am suferit foarte tare din lipsă de comunicare. Îmi venea să urlu şi să mă bat cu pereţii, aşa de rea stare aveam din cauza izolării totale. Nu aveam decât o ferestruică, cu privirea spre o unitate militară, de ofiţeri şi stăteam lipit de fereastră pe tot parcursul exerciţiilor de luptă cu arma, pe care le efectuau. Eram ca într-o închisoarebşi-mi venea să sar pe pereţi;
* Vacanţele duceau totdeauna la preocupările obişnuite de pe lângă casa părintească: mersul cu vaca la păscut, paza la vie şi pepeni, participarea la culesul grâului şi ajutorul dat la treierat, prăşit, paza la porumb, în zona „ la Pădure”, culesul porumbului şi fasolei, scăldatul în apa Buzăului. Cel mai plăcut scăldat era seara după o zi de lucru la spatele maşinii de treierat, când eram pătrunşi de praf până-n străfundul sufletului şi când apa avea acumulată căldura de peste toată ziua. Eram adevăraţi eroi când luam clăile de paie de grâu de la fundul batozei. Boii înjugaţi şi având între ei un proţap, de care erau legate două lanţuri lungi, erau conduşi de către un nene, iar de lanţuri se ocupau copii, aşa cum mi se întâmpla şi mie. Luam lanţurile, le treceam pe după căpiţa de paie de la spatele batozei, le legam între ele şi le asiguram cu un ţăruş, mă urcam pe ţăruş şi anunţam pe nene cu strigătul „Gata”. Căpiţa era cărată pe un arioi, special pregătit, acolo scoteam ţăruşul şi claia rămânea pe loc , iar eu o luam de la capăt. Eram fascinaţi de maşinăria lui Neculai Tănase, care avea drept combustibil tot paie şi avea o curea lată şi lungă de cca 15m, încât să poată transmite suficient de puternic pentru treierat şi în acelaşi timp să asigure distanţa împotriva incendiilor, căci şi scânteile erau periculoase pentru aprinderea paielor de pe batoză. Observam că la urmă părinţii se alegeau cu mai nimic, aşa de mari erau cotele percepute de stat.
Paza la vie şi la pepeni era cea mai romantică activitate. Mă suiam în salcâmul de la puţul lui Cosoroabă, unde aveam amenajat un prepeleac şi de acolo vedeam fiecare mişcare pe o rază mare. Vedeam până şi iepurii ascunşi pe la butucii de vie, ciocârliile care se ridicau în înaltul cerului şi fluturau din aripi pentru poziţii staţionare, cântându-şi balada. Vedeam pepenii galbeni cum îşi schimbau culoarea şi crăpau de plăcere sub razele miraculoase ale soarelui şi pepenii verzi cum creşteau în dimensiune de la o zi la alta. Vedeam cum treceau căruţele scârţâind sub povara recoltelor şi cum erau adăpate animalele la puţul lui Cosoroabă. Eu cântam din toate puterile să mă fac auzit şi apreciat şi seara mă retrăgeam în linişte să nu bănuiască hoţomanii că am plecat acasă. Într-o zi, prin vacanţa anului trei, după o ploaie abundentă, am plecat cu Oani să vedem cât de mare a crescut apa Buzăului şi într-adevăr era foarte mare şi aducea, pe apele învolburate, copaci întregi smulşi de pe la munte. Eu îmbrăcasem pentru prima dată un costum nou, până atunci avusesem numai resturi de pe la Oani sau însăilări de ale mămichii. Eram plin de mine şi stăteam lângă malul apei admirând-o. Mai la vale Gheorghe Celu, un vecin de pe uliţă, trăgea cu un cârlig lemne de pe apă, pentru foc. Am intrat, de la distanţă, în dialog cu el şi spuneam că vin lemne şi mai mari. La un moment dat calc mai la marginea malului şi strig „uite unul şi mai mare!”. În momentul ăla s-a rupt malul cu mine şi m-am dus la fundul apei. Nu ştiu ce forţe supranaturale m-au făcut să ţâşnesc în sus şi să întind mâna către Oani, care a rămas înmărmurit pe mal. Am primit ajutorul lui şi am mai avut noroc că pe lângă mal, apa nu era furioasă. Când am ieşit din apă, Oani mi-a spus că dacă nu strigam la el era tentat să fugă mai la vale să mă prindă mai în josul apei. Nu prea am realizat pericolul prin care trecusem, dar eram tare necăjit că în felul ăsta udasem costul cel nou şi bleumarin. Până la urmă eu am rămas cu decepţia cea mai mare, privind costumul, căci părinţii nu prea m-au certat aşa cum mă aşteptam. Tot prin anul trei şi tot împreună cu Oani am mers la Buzău, la un frizer. Eu, iniţial, am fost respins de frizer pe motiv că nu serveşte copii sub 16 ani. Aşa de mic eram încât arătam ca un copil de 12 ani, dar Oani a sărit cu gura la el şi i-a spus că am 17 ani împliniţi şi că pot să-i arăt buletinul. S-a mirat frizerul şi m-a tuns, cu ciubucul de rigoare. Verile alea aveau şi alte faţete luminoase pentru viaţa mea. În luna lui Cuptor, făcea mămica pâine foarte bună, la cuptorul de lut din faţa bucătăriei, pe vatra încinsă cu foc de paie şi o rupea aşa fierbinte şi ne-o împărţea. Cuptorul era construit de mămica şi era păstrat numai pentru câteva luni, în perioada căldurilor când pâinea era coaptă afară, apoi îl desfiinţa şi tot aşa în fiecare an. Aroma pâinii aceleea o mai port şi acum în nări. Apoi venea perioada pepenilor şi ne ghiftuiam cu pepeni galbeni şi verzi, până prin decembrie, căci mămica conserva o parte din ei în grâu. Aveam o tocitoare mare, plină cu grâu şi prin grâu erau ascunşi pepeni. Cam în aceeaşi perioadă venea şi vremea strugurilor şi a porumbului de lapte. Ce vitamine grozave băgam în noi, nici nu ne dădeam seama. Ca mâncare de bază aveam brânza cu roşii. Făcea mămica rost de un fel de caş de vacă, care numai la noi în sat am întâlnit şi care era tare gustos. În curte aveam multe găini şi pui şi de 2-3 ori pe săptămână aveam parte de câte un pui fript sau o tocăniţă ca la mama acasă. Toamna, înainte de plecarea la şcoală, tăia tăticu câte o capră, o făcea păstramă şi o agăţa pe sârmă în curte. Trebuia să o păzim de muşte până se usca şi apoi ţine-te Pârleo, ce se petrecea la gura noastră, cu păstramă şi cu must. În vacanţa de iarnă, porcul era tranşat, pus la baiţ şi urmau frigănelele, slăninile, cârnaţii, piftiile şi caltaboşii. Stăteam la căldurică în casă şi când ne venea foamea luam, după poftele inimii gastrice, câte o bucată zdravănă de carne saramurată şi o frigeam bine pe jarul de ciucălăi. Salivez şi azi după mămăliguţa cu asemenea friptură, dar transformările somei mă îndeamnă către pofta-n cui. Nu puteam suferi tăiatul porcului, dar la pomana lui eram copleşit de miresmele şi gustul cărnii prăjite. Prăjeala de carne proaspătă are calităţi speciale. De Crăciun făcea mămica o oală mare de sarmale şi nu ştiu să fi mâncat sarmale mai bune de cum le făcea mămica..
Povestirea iniţială a fost mai succintă şi cu mai multe scăpări. Am avut noroc să corespondez cu Viorel Pena şi să-mi reîmprospăteze amintirie despre profesori, colegi şi aspecte din viaţa şcolii, Am mai aflat câte ceva despre viaţa unor profesori şi colegi, după ce am terminat şcoala. M-au impresionat în mod deosebit trăirile lui Viorel, greutăţile vieţii lui, ascensiunea şi calitţile lui cultural-artistice. Nu-l ştiam pe vremea şcolii, cu calităţi artistice şi literare, dar acum ştiu că a activat în Ansamblul UTC şi a avut ieşiri peste hotare, că scrie epigrame şi că are ce povesti despre viaţa lui. Din povestirile lui am revăzut şi asperităţile sistemului de tristă amintire, alături de frumuseţile inocenţei şi entuziasmul tinereţii.
Amintiri, amintiri, le rechem la apel şi unele mai chiulesc, altele revin
îmbătrânite, cu diverse tare, dar sunt ale mele şi le îmbrăţişez cu toată căldura. Voi avea grijă să las cartea deschisă şi să le înserez şi pe altele care vor reveni pe platoul memoriei mele.

Regasirea

Mircea Iordache
Reveriile mele

"Eram aşa de sărac când am fost copil,
că dacă nu eram băiat,
nu aş fi avut cu ce să mă joc..."

Mereu mi-am dorit revederi cu foştii mei colegi, dar viaţa m-a prins şi m-a purtat pe valuri de responsabilităţi care mi-au distras atenţia de la acest tip de plăceri. După aproape 70 ani de viaţă mi-a venit un dor nebun să-mi răscolesc trecutul, să-mi analizez tinereţile, să readuc în prezent, măcar parţial, ceea ce mi-a fost mai drag pe lume
( personalităţile care mi-au luminat anii tineri şi viaţa în general, aspiraţiile trecutului cu inocenţele şi stângăciile lor, dragostea – perdea de fum.....). Sunt uimit că la trecerea imaginară în revistă a acestor aspecte mă simt încă în interiorul trecutului meu. Poate că e vorba de spiritul de conservare, poate că vreau să renasc din propria-mi cădere fizică, să mă redescopăr. Am mai făcut eu ceva asemănător prin inserarea amintirilor din anumite perioade ale vietii şi unele încercări poetice, dar acum mă aplec cu mai multă smerenie şi temeritate asupra anilor tineri din liceul sanitar.
Ideea de a-mi regăsi colegii de la CSMF (Centrul Şcolar Medico-Farmaceutic), mi-a venit mai demult, dar niciun fost coleg nu mai putea fi reperat după atâta amar de vreme. De la terminarea şcolii foarte puţine ocazii am avut de a întâlni colegi ( Petrescu Edmond, Pena Viorel, State Nicolae, Ioniţă Petre, Rizea , Gâdea ) şi nici nu am avut isteţimea să dezvolt legăturile cu ei şi prin ei să-i regăsesc şi pe alţii. Aş fi creat pentru acum o adevărată comoară de suflet. Acele întâlniri au fost întâmplătoare şi nu prea au însemnat mai mult decât: -Salut! – Salut! Posibilitatea de a regăsi măcar câţiva colegi şi a reface amintirile din şcoală s-a ivit de la întâmplarea că l-am redescoperit pe Viorel Pena. Cumnata mea a cunoscut-o pe soţia lui Viorel şi mi-a dat numărul lui de telefon. Legăturile cu Viorel au pornit destul de timid, căci el s-a dovedit reţinut, fiind cam suferind în problemele vieţii lui, frustrat de imposibilitatea de a mai fi craiul din vremurile tinereţii şi încărcat de pesimismul socio-economic. Prin anul 2007 am reuşit să comunic mai mult cu el, atât telefonic cât şi în scris, transmiţându-ne amintiri şi impresii şi creind între noi un sâmbure de redeşteptare colegială. Mi-au plăcut mult istorioarele despre trăirile lui, cât şi talentul lui de epigramist. Îmi este greu să-i înţeleg închistarea în el, pesimismul cras. Mi se pare că nu ar avea motive pentru aşa ceva şi apoi dacă îmbrăţişează pesimismul, îl poate amplifica, ca pe un organ care fiind stimulat devine performant (!). I-aş da multe sfaturi cum să se trateze de pesimism, dar el este foarte tenace în percepţia vieţii.
Percepţia mea despre viaţă aş vrea să o împărtăşească şi el şi o prezint mai jos, considerând că are valabilitate pentru toţi oamenii:
„Dacă tânjeşti după o utopie, dorinţa ta se îndreaptă de fapt către o armonie individuală şi socială. Aceasta armonie nu a existat niciodată, întotdeauna a fost un haos. Totul în jurul nostru este divizat în diverse aparenţe. Niciuna dintre aceste aparente nu prezintă realul întreg. Ele arată însă că omul este divizat în el însuşi, iar acestea sunt proiecţiile conflictului său interior. Omul nu are unitate lăuntrică şi, prin urmare, nu este în stare să creeze o societate, o umanitate unică, nici în afara lui. Cauza nu se găseşte în exterior. Exteriorul este doar o reflectare a fiinţei sale lăuntrice. Nu esti niciodată mulţumit cu ceea ce eşti şi cu ceea ce ţi-a dăruit Dumnezeu, deoarece atenţia ta se indreaptă întotdeauna spre altceva. A fi viu înseamnă a avea simţul umorului, a avea o profunda calitate de a iubi şi de a te juca în voie. Sunt absolut împotriva oricăror atitudini negative în privinţa vieţii, iar respectul acordat Divinului a reprezentat întotdeauna o negare a vieţii. Pentru a transforma acest respect în ceva pozitiv trebuie să i se adauge neapărat calitatea jocului, simţul umorului şi iubirea (Se întăreşte concluzia că unde dragoste nu e, nimc nu e). Respectul faţă de viaţă este singurul fel de respect care poate fi arătat Divinului, deoarece nimic nu este mai divin decât viaţa însăşi. Folosiţi-vă energia în iubire, folosiţi-o în acţiuni creatoare, în prietenie, în meditaţie; indreptaţi-vă spre ceva care să vă înalţe şi cu cât vă înălţaţi mai mult, cu atât întâlniţi mai multe izvoare de energie care stau la dispoziţia voastră. Facem cu toţii parte din aceeaşi energie a vieţii, din aceeaşi existenţă oceanică şi tocmai datorită faptului că rădăcinile noastre sunt ancorate în aceeaşi unitate, este posibila iubirea. “
Sâmburele de revedere cu mai mulţi colegi a încolţit după aflarea de la Viorel Pena a localităţii de domiciliu a lui Achimoiu Petre. Achimoiu ăsta s-a dat în spectacol pe postul de televiziune Trinitas. M-a sunat Viorel şi mi-a spus că fostul nostru coleg Achimoiu cântă pe acel program. Am tresărit forte emoţional, la gândul că-l voi descoperi pe un fost coleg şi că el va avea cheia pandorei şi pentru alţi colegi. Norocul a stat şi în mijloacele moderne de investigare, miraculoasele computere. Am accesat pe internet şi am depistat numărul de telefon al lui Achimoiu Petre, din localitatea Corbi.. Emoţii până la refuz. Ce va fi la capătul firului? Mi-a răsuns Petrică, pe un ton foarte plăcut, dornic şi el de regăsire a foştilor colegi de şcoală sanitară, chiar dacă el ne-a fost coleg doar un an. I-am trimis brosura privind amintirile mele despre şcoala sanitară şi el mi-a trimis un colet conţinând un DVD şi o broşură care mă puneau în temă cu viaţa lui artistică. Gospodar cum este a considerat că-i bine să pună în colet şi un pet cu ţuică făcută de el şi cu 2 rotiţe de caşcaval. Toate cele trimise de el le-am primit cu deosebită admiraţie. Am reuşit să-i descopăr profilul, iar ţuica a fost un talisman pe care l-am sorbit ca pe un adevarat dor de cunoaştere. Cred că Petrică se simte încântat că este luat în consideraţie de foşti colegi care au urmat studii superioare, are respect faţă de valorile morale şi dă dovadă de o deosebită modestie. Valoarea omului stă în omul însăşi şi nu în diplome. El este un mare om şi deci o valoare pe măsură. Poate că-l gâdilă între corniţe aceste vorbe, dar are atâta minte, încât să nu împungă (sic). De la Petrică am aflat de locaţia lui Diaconescu Gheorghe (Gioni) şi am accesat din nou internetul pentru căutare. Simţeam un dor vital de a-l regăsi şi mai ales că plana pe cerul minţii melle, ca o pată de conştiinţă, răutatea pe care am comis-o de a-l pălmui o dată, când îl bătuse pe Cristogel ( coleg care avea handicap sever – cifoză pronunţată). L-am sunat pe Gioni Diaconescu şi i-am spus cine sunt şi că mă bucur că am dat de el. Mi-am dat seama că l-am intimidat şi i-am reproşat de câteva ori că îmi vorbea cu “dumneavoastră”, doar am fost colegi de clasă, dar a tinut-o pe a lui, justifcându-se că eu am făcut o facultate şi că nu-şi permite să mă tutuiască. Am aflat de la el că este foarte necăjit, căci a rămas văduv şi e foarte grea singurătatea. Mi-a mai prezentat şi problemele lui de sănătate şi m-a convins că are motive să vorbească precum un moşneag necăjit, fără speranţe de refacere psihică.
Cea mai apetisantă apariţie a fost a lui Bâlcan Ioan, alintat de noi Nicu. Răscolind prin amintirile lui, Viorel Pena mi-a spus că Nicu locuieşte în Câmpina. Imediat am căutat pe net în Cartea de Telefoane a ROMTELECOM şi am dat de numărul lui. Simţeam că-mi tremură picioarele de emoţia impactului conversaţiei. Pe Nicu l-am divinizat pe timpul şcolii ca pe o puritate de itan, cu o inteligenţă ieşită din comun. Nu ştiam ce surpriză voi avea cănd voi dezvălui cine sunt şi ce vreau. Foarte dezimvolt mi-a luat piuitul când a spus că vrea să mă vadă cât de repede şi dacă nu pot merge eu la el, vine el la mine. M-a complexat oarecum căci mă gândeam că nu voi fi la înălţimea aşteptărilor lui, că-l voi decepţiona. Vezi Doamne, el fusese medic stomatolog şi în percepţia mea trebuia să fie foarte bine aranjat la casa lui, iar eu ce-i ofer dacă mă vizitează? Intervenea percepţia asemănătoare cu a lui Gioni Diaconescu. Dezinvoltura verbală a lui Nicu, bonomia care se degaja, conversaţiile dese care au urmat, mi-au picat foarte bine la suflet şi să nu-mi mai pun probleme de maximă etichetă, ci pur şi simplu că trebuie să ne revedem. I-am trimis şi lui amintirile despre şcoala sanitara şi despre seviciul sanitar şi m-a gratulat mult, ceea ce mă cam strângea în spate căci de fapt adevărul e pe undeva pe la mijloc. Am depus multe eforturi să readuc în minte trecutele trăiri. Dacă am reuşit înseamnă că am un pic de minte, căci mintea nu este nimic altceva decât o colecţie de amintiri din trecut, din care se construiesc toate imaginile şi visele.
În primăvara anului 2009, spre sfârşitul lunii mai, am avut plăcerea să-l am musafir pe Nicu împreună cu soţia lui. E greu de descris impactul rergăsirii. Poate a fost ca o imagine luminoasă şi transparentă, o fereastră prin care vedeam copilul coleg Ionică Bâlcan. Vibra atât de tare în sufletul meu încât puteam comite multe stângăcii de comportament. M-am autosugestionat că în caracterul unui domn de talia celui care stătea în faţa mea trebuie să existe o conceptie asemănătoare privirilor mele : Realitatea este că fiecare este unic, fiecare are o anumită individualitate. Trebuie să renunţăm pur si şimplu la ideile noastre despre cum ar trebui oamenii să fie; ele trebuie înlocuite cu ideea că, indiferent cum ar fi, oamenii sunt frumoşi. Nu se pune în nici un fel problema lui "ar trebui să fie"; cine suntem noi pentru a impune un "trebuie" asupra altcuiva? Dacă existenţa vă acceptă aşa cum sunteţi, cine sunt eu pentru a nu face la fel? Este necesară numai o schimbare de atitudine; este ceva foarte simplu, odată ce ideea este acceptată de gândirea voastră: fiecare om este unic, fiecare om este aşa cum este, şi trebuie să fie aşa cum este. Acesta este adevăratul respect pentru individualitate, pentru oameni, aşa cum sunt ei. Intreaga omenire ar fi într-un cu totul alt spaţiu, mult mai plin de iubire şi de împlinire, dacă i-am accepta pe oameni aşa cum sunt ei.
Percepţia asta trebuie să-l lumineze şi pe Petrică, pentru a-şi învinge modestia cam exagerată şi pe Gioni Diaconescu, scufundat în propria-i depreciere.
Cu viziunile astea mi-am întâmpinat colegul şi m-a cuprins o bucurie imensă când am văzut câtă bună dispoziţie s-a creat, cât de uşor am devenit foarte tineri şi talentaţi. Nicu şi soţia lui, Daniela, m-au încântat cu buna lor dispoziţie şi cântecele lor, de parcă locuiau în casa sufletului meu. Nu ştiu dacă am reuşit să ofer, în totalitate, sejurul pe care şi l-au dorit, dar ei mi-au spus că s-au simţit bine mai ales că ingredientul principal a fost sufletul.
Mior