ODA SATULUI MEU
Dâmbroca, dulce al meu gând
Crescut pe un platou de dâmb,
Tu îmi eşti mamă, tată, fraţi,
Bunii, străbunii mei uitaţi!
Mulţi ce-au trecut pe al tău plai,
Poate s-au înălţat spre Rai,
Tu ai rămas şi vei rămâne
Vatră de vis şi rugăciune.
Vatră de sârg şi de cântare,
De braţe tari şi primitoare,
De-a viitorului Săgeată,
De soartă binecuvântată,
De şesuri largi si roditoare,
De-ale Buzăului izvoare.
Eşti simfonie şi opinci
Pe paralela patruşcinci!
Dar mai presus de toate, eşti
O simfonie de poveşti
Şi cum eşti azi, vei fi mereu
Credinţă întru Dumnezeu.
De la Stănceşti la Borduşani
Ai aripi – câmpuri, ai tăi ani,
De la Bobocu pân-la tine
Sunt holde mari şi zări de bine,
Iar de la tine-n Tăbărăşti,
E valea plină de poveşti,
Ce scaldă mereu trupul tău
Cu apa râului Buzău.
Istoria ţi-a fost scăldată
De-o conştiinţă fără pată
Şi ai pus piatră peste piatră
Să fii întruna renovată.
Satul meu, ai fost bărbat,
În războaie implicat
Şi câte n-ai suportat
Să-i fii graniţei lăcat.
La Plevna, la Mărăşeşti
Şi la Prut, ca şi la Nistru,
Multe fapte vitejeşti,
Fiii tăi şi-au dat chiar ortu`.
În războiul dus la est
Mulţi ai tăi au fost trădaţi
Şi în lagărul rusesc
Au fost foarte ferecaţi.
Să-i cinstim ca pe eroi,
Că din câţi au fost plecaţi,
S-au întors doar unu – doi
Şi-s dispăruţi ceilalţi.
În patruşapte, patruşopt,
A fost o secetă cumplită,
Cu trenul foamei peste tot,
Cu tifos, râie, scorbut, „sită”.
În veac de tristă-amintire
Pleava ieşi la iveală,
Cu oameni fără cetire,
Specialişti în prigoneală.
Apoi, satule-n derivă,
Te-au băgat în colectivă.
Ştiu că nu ţi-a fost uşor
Să cedezi al tău ogor.
Câţiva fii plini de curaj,
Înfruntând orânduirea,
Fost-au supuşi prin forţaj
De şi-au pierdut moştenirea.
Se muncea din zori în noapte,
Dar statul lua din toate
Cu mâinile pân-la coate,
Sătenii, răbdări curate.
Şi tot aşa, an de an,
Tot priveai la camioane
Burduşite tot mai zdravăn
Cu sudorile-ţi umane.
Până cănd, dar până când?
Cu furci, coase şi tilinga,
Ai ieşit în drum strigând
Să nu-ţi fure mămăliga.
Reprimarea a fost cruntă.
În camioane-mbarcaţi
Au sosit oşteni, vreo sută,
Să-i împuşte pe-ai lor fraţi.
S-a tras şi au fost răniţi,
Dar de teama dictaturii,
Stăteau ascunşi şi-oblojiţi,
De părinţi, prin fânul şurii.
Noaptea ceea fu adâncă
Şi cum buha cântă-n noapte,
Securişti-au stat la pândă
Vânând dorul de dreptate.
Povestea ta e complexă,
Dar prea puţini te-au cântat,
Căci ai stat mereu anexă
Şi de istorici uitat.
Acum vrem să ai dreptate,
Fii tăi să-ţi ţină parte
Şi să ieşi din colb, din noapte,
Luminându-te cu-o carte.
Peste toate câte-am spus
Biserica ţi-a fost casă
Şi tu, pios, te-ai supus
În rugăciune aleasă.
La cimitirele din sat,
Purtând credinţă-adâncă,
Trec babele la tămâiat
Ca morţi-n Rai să-ajungă.
Şcoala din sat este şi-a fost
Platformă de credinţă,
Cultura ei a dat un rost
Pentru a ta fiinţă.
Trecut-au pe la şcoala ta,
Care-a crescut cu vremea,
Mulţi dascăli demni a te-nălţa,
Ce şi-au sfinţit menirea.
Copiii tăi ştiu cel mai bine
Ce-nseamnă-agricultura
Şi-n meşteşuguri intestine
Îşi poartă anvergura.
În port şi grai toţi se mândresc
Cu stima strămoşescă,
Tradiţiile se-nfrăţesc
Cu hora românească.
Şi au erupt din trupul tău
Valori, mândria ţării,
Dar sufletul le-a fost mereu
În inima Dâmbrocei.
Dâmbroca, dulce al meu gând
Crescut pe un platou de dâmb,
Tu, îmi eşti mamă, tată, fraţi,
Bunii, străbunii mei uitaţi!
Vatră de sârg şi de cântare,
De braţe tari şi primitoare,
De-a viitorului Săgeată,
De soartă binecuvântată,
De şesuri largi si roditoare,
De-ale Buzăului izvoare.
Eşti simfonie şi opinci
Pe paralela patruşcinci!
Dar mai presus de toate, eşti
O simfonie de poveşti
Şi cum eşti azi, vei fi mereu
Credinţă întru Dumnezeu.
Eu, te slăvesc satul meu drag,
Cu-ntreaga mea fiinţă,
Că îmi eşti casă şi-mi eşti prag
Şi-a Domnului Credinţă!
Mă rog la bunul Dumnezeu
Să binecuvinteze
Prezentul, viitorul tău
Şi-n crez să te boteze!
