Facultatea mea - fragment 4

COLEGII DE GRUPA

Din câte am reţinut, la Facultatea de Mecanică, seria noastră a cuprins 250 de studenţi, repartizaţi pe 9 grupe: trei de TCM (272, 273, 274), una de Motoare Termice ( 275), două de Maşini Unelte (276, 277) şi trei de Mecanică Agricolă (278, 279, 280). Grupa mea a fost de Maşini Unelte (276) şi avea 32 studenţi. Pe parcursul ciclului de funcţionare au mai intrat cca 16 studenţi, rămaşi repetenţi în anii precedenţi, dar s-au pierdut 32, aşa încât numai 16 au finalizat studiile în seria noastră. Dintre colegii din anul I îmi amintesc: Agapie Constantin, Butyurka Ioan, Bâtlan Viorel, Căpitănescu Ana, Dodoiu Silvia, Fasolă Adrian, Fasolă Adriana, Gaal Csaba, Ganea Florin, Hudescu Constantin, Leon Dorel, Lupchian Toma, Nicolaescu Aurelian, Nicolae Ilie, Niculiţă Gavril, Spârleanu Dumitru, Şerban Andrei, Ţârcomnicu Alexandru, Vlăsceanu Nicolae, Zăgreanu George, Pufu Ioan, Selami Geait, Trifan Romeo, Stan Dumitru...
Încerc să leg câteva amintiri despre fiecare, aşa cum i-am perceput atunci, cu atrofierea de rigoare, din cauza tocirii amintirilor, căci a trecut atâta amar de vreme.
Prezint mai întâi colegii care au terminat în promoţie cu mine:
* Leon Dorel. Încep cu el întrucât a fost colegul pentru care am avut şi am cea mai mare preţuire. Din câte ştiu a trecut printr-un liceu de mare prestigiu din Bacău, care a experimentat introducerea disciplinelor tehnice în Programa Şcolară. Nu ştiu cât de premiant a fost acolo, dar la facultate a mers excepţional, terminând, dealtfel, ca şef de promoţie pe Facultatea de Mecanică. Nu am atâtea cuvinte câte laude ar merita. Îl vedeam ca pe o eminenţă cenuşie, cu un orizont larg de cultură şi o modestie ieşită din comun, un mugure de Mangeron. La examene îi eram chibiţ şi tremuram de emoţie să-l ştiu că a obţinut nota maximă. În cele 5-6 zile, cât aveam să ne pregătim pentru un anumit examen, majoritatea începea pregătirea asiduă din prima zi. După fiecare zi ne întrebam între noi, câte cursuri am parcurs. Leon începea mai greu şi făcea 1-2 cursuri pe zi, în primele zile, dar în ultima zi reuşea totuşi să termine şi începea să vină cu întrebări „durere”, de sinteză, vederi de ansamblu şi întrebări capcană. Înainte de un examen a lăsat aproape totul pe ultima zi, dar în acea zi a intrat în transă şi a terminat târziu în noapte. În timpul acelei zile, într-o pauză, s-a recreat venind în dormitor la mine şi fără vreun motiv îmi zice: „te bag în p.m. măi nea Mircea!” Am rămas cu gura căscată şi am înţeles imediat că era un fel de simpatie relaxantă. I-am adresat şi eu ceva asemănător şi i-am atras atenţia, în glumă, că se scrânteşte dacă lasă toate cursurile pe ultima zi. Dorel avea şi valenţe sportive, dar nu era preocupat decât ca divertisment. Se descurca bine la fotbal şi baschet. Eram nespus de mândru că aveam un coleg atât de valoros. Pe parcursul anului universitar frecventa conştiincios la cursuri, dar nu se prea omora cu studierea lor. Obişnuia să-şi ocupe timpul cu lărgirea orizontului cultural. O perioadă de timp a mers la cursul de Istoria Artei şi ne povestea cu patos multe aspecte ale antichităţii, iar noi eram cam neiniţiaţi şi nu-l pricepeam. Mă cam plictiseau poveştile lui, dar îl admiram. Am înţeles că unii dintre studenţii de la facultatea la care se predau acele cursuri apelau la Dorel să le împrumute caietul lui de cursuri. Îmi aduc aminte de o sesiune de comunicări, prin anul IV, când Dorel avea o lucrare ştiinţifică în legătură cu sisteme logice. Am fost impresionat de complexitatea schemelor şi calitatea expunerii. Preşedintele comisiei, domnul Belousov a apreciat: „Îl felicit pe Leon Dorel pentru prezentarea logică a temei Logica Automatizării Sistemelor Hidraulice!”. Eram mândru până la lacrimi. Prin anul IV, în ajun de Crăciun, ne-am adunat toţi colegii căminişti din grupa noastră, în dormitor la Dorel, să ascultăm colinde. Camerele noastre erau la parter în Codrescu şi Dorel ne-a atras atenţia asupra frumuseţii unui colind. Un băieţel şi o fetiţă au cântat excepţional. Eram entuziasmaţi şi le-am dăruit bănuţi, din toată inima. S-a încins apoi o masă, cu tot ce primisem de pe acasă, dintr-ale porcului şi ceva vinişor. Participanţi la acel ospăţ au fost cei de la camera mea ( eu, Lupchian, Bandrabur, Nicolae Ilie, Ţârcovnicu) şi de la camera lui Dorel ( Leon, Butyurka, Gaal, Ganea ). După terminarea facultăţii l-am mai întâlnit pe Dorel de câteva ori:
* La întâlnirea de 10 ani de la absolvire, la care a fost foarte ocupat, ca organizator, dar şi pentru că avea prieteni mai apropiaţi decât mine cu care avea ce să sporovăiască. În concluzie, pentru mine nu prea a avut timp şi nici eu nu i-am făcut silă, cu toate că eram un pic afectat de lipsa de comunicare;
* Pe când eram director la Liceul Nr 1 Suceava, am fost solicitat de domnul director Suliţă, de la Şcoala Specială Suceava să-i pun o pilă la Dorel, pentru feciorul său Silviu, căci trecea printr-o perioadă de depresie şi era în prag de a abandona studiile. L-am regăsit pe un Dorel volubil, prodecan şi ahtiat colecţionar a unor ambalaje: pachete de ţigări, cutii de cafea, sticluţe de băuturi. Biroul lui de prodecan era plin cu asemenea ambalaje. M-am mirat, ştiind că Dorel nu e băutor de tării, nu e fumător, iar cu, cafeaua nu excelează. Mi s-a părut că e o excentricitate a lui, poate chiar un simbol că e ahtiat după ceea ce nu poate fi. Eu nu am putut sta prea mult de vorbă cu el, căci era foarte vorbăreţ Suliţă şi era un interes la mijloc. Aveam impresia că sunt tratat cu înţelegere, ca un fost coleg cu mai puţine valenţe culturale.
În primăvara anului 2005, soţia mea a suferit o cumplită tasare de vertebre şi planau asupra ei nori negri. Am internat-o la Spitalul de Recuperare Nicolina şi în acea perioadă am stat la hotelul din apropiere „La Purcica”. L-am căutat pe Dorel de câteva ori la telefon şi într-o bună zi ne-am întâlnit. În prima parte a întâlnirii noastre a participat şi decanul, fostul nostru coleg Creţu Spiridon, care a monologat mult. Creţu, în afara faptului că a înaintat şi el în vârstă, arată mult mai titrat şi nu mai vorbeşte fonfăit ca pe vremea studenţiei. La prima vedere nu l-am recunoscut. Leon Dorel este şi el îmbătrânit, dar trăsăturile i–au rămas neştirbite. Am avut impresia că aveam în faţă pe distinsul Mangeron. Manierat cum mă ştiu(!), am încercat să nu-i răpesc prea mult din timp, dar s-a dezvoltat o discuţie foarte plăcută, din care mi s-a părut că am crescut un pic în ochii lui. Am observat că are pasiune pentru literatură şi mi-a intrat ca o mănuşă pe pista conversaţiei. Mi-am dat şi eu drumul, cu preocupările mele poetice şi chiar i-am recitat câteva poezii din bagajul meu. Cred că a rămas plăcut impresionat şi m-a îndemnat să public ceea ce am compus, că sună bine;
* Lupchian Toma. Ce mic şi slab era când a intrat la facultate! Colegii i-au zis Ţâcă şi aşa i-a rămas, chiar dacă prin anii III- IV crescuse mult în înălţime. Provenea din satul Văsâieşti, comuna Comăneşti, judeţul Bacău. Tatăl lui, fierar, om necăjit, a venit şi m-a rugat să am eu grijă de băiatul lui, să meargă pe calea dreaptă. A aflat că sunt mai mare cu 7 ani şi îi eram apropiat. Când mai călca prin lături, îl certam şi-l strângeam tare de braţ şi el se văita: „ Văleu, osul mă nea Mircea!” M-a impresionat memoria lui Ţâcă, care l-a ajutat să fie printre cei mai buni studenţi. Avea un suflet excepţional, se împrietenea cu toţi colegii şi nu am auzit să se certe cu cineva. Era un băiat de gaşcă, participant la mai toate activităţile distractive şi sportive. A căpătat şi unele mici defecte: fumatul, pokerul, băutura. Avea talent deosebit la fotbal, dacă se putea îl mânca pe pâine. Cu fetele nu prea le avea căci era timid şi nu îndrăznea să cucerească fete. Ţin minte o poantă când un coleg de la Industrie Uşoară, Gică Răducanu, ţigănuşul meu de Buzău, a venit la fereastra camerei de cămin, când eram prin anul IV şi stăteam la parter în Codrescu şi-i spune: „Tomiţă, hai la femei”. Tomiţă i-a răspuns: „Merg, că doar nu mă doare gura”. Eu l-am tachinat imediat: „Da ce Tomiţă, tu cu gura...?” Au râs colegii cu poftă pe seama lui Ţâcă. A mai avut o expresie care m-a impresionat, când, după primele ore de Limbă Franceză se tot bătea peste gură şi se căina: - Să nu ştiu eu ce-i „Je suis?!”, din care cauză l-am tot tachinat şi noi: - Cum măi Tomiţă, nici ”Je suis” nu ştii să traduci? Spre bucuria mea, după terminarea facultăţii, Ţâcă a fost repartizat în Suceava ca şi mine. S-a remarcat de la început ca băiat de comitet, cu priză la oameni şi cu multă iniţiativă. A ajuns repede şeful Secţiei Sculărie şi mai apoi activist la Comisia Economică Judeţeană. A devenit cam arogant şi îşi etala tupeul în toate împrejurările. Avea ca şef pe un anume Constantin, care era un beţiv notoriu. De fapt cei de la partid, străluceau mai mult prin culoarea roşie - bahică. Era specifică şi lui Gârba, primul secretar al judeţului şi „tovarăşei” Elena Leuştean, secretara cu probleme de învăţământ a judeţului şi lui Done, primul secretar al Municipiului Suceava şi...Cu ocazia unei vizite la Uzina Mecanică, a unei delegaţii poloneze, şcoala noastră a organizat o masă la care a participat comisia respectivă, conducerea uzinei şi Tomiţă, din partea Comitetului Judeţean de Partid. Tomiţă s-a îmbătat şi a făcut gesturi obscene la adresa directorului Chifan. Chifan ori nu vedea ori se prefăcea că nu vede. A început Tomiţă să cânte, repetând ca o placă stricată de patefon: „Foaie verde şi-o lalea /Frumoasă pasăre-i porcul” şi „ O pasăre cânta / ce p...a mea, ce p...a mea”. Mi-a fost, atunci. şi silă şi milă de el. După „revoluţia” din *89, Tomiţă a ştiut să se descurce şi a trecut la FPS ( Fondul Proprietăţii Statului) cu salariu foarte frumos şi perspective mari. Anturajul şi alcoolul l-au dărâmat. Colegii erau invidioşi pe el că la concursurile pentru ocuparea postului de director îi depăşea şi i-au pus gând rău. L-au atras tot mai mult pe margine către pahar şi îl săpau pe la centru. L-am întâlnit pe Toma prin anul 1995, cu pete pe faţă, care arătau o boală hepatică şi mi-a confirmat că suferă cu ficatul şi că nu mai bea. Mi-a provocat o durere în suflet, gândind la gravitatea acelei boli şi l-am rugat să aibă grijă. Mi-a povestit că e săpat şi avea o atitudine de lehamite asupra potlogăriilor care se fac la FPS şi în sistem , în general. De fapt şi înainte de 1989 condamna sistemul comunist, iar acum spunea că aceeaşi oameni fac legea junglei. Cam prin 2003, într-o zi de vară, aflu că Toma s-a dus în împrejurări oribile. Am aflat că unii colegi ai lui l-au trădat. Într-o zi de lucru Toma era băut şi au sunat cei de la centru, sau au fost puşi să sune şi au căutat să stea de vorbă cu Lupchian. A început un dialog între Toma şi un şef de la centru, foarte deplasat, căci Toma era incoerent şi cu un tupeu pe care numai băutura i-l dădea, încât s-au scandalizat şefii şi i-au trimis un control. La controlul respectiv i s-au căutat beţe în roate pentru a fi destituit şi au găsit sustrageri de fonduri. Nu ştiu cât de adevărate au fost concluziile brigăzii de control, dar Toma se considera nevinovat şi lucrat. Câteva zile s-a agitat, a suferit şi...a băut. În ziua fatală, a mers acasă şi deodată i s-a făcut rău, a picat şi picat a rămas. Doamne, unde este Toma, că mi-e tare dor de el ?;
* Zăgreanu Gheorghe, a fost un coleg apropiat mie, căci am avut adeseori nevoie unul de altul. Am studiat împreună Limba Germană şi el o cunoştea la perfecţie, căci făcuse studii în limba germană, pe când locuia cu părinţii la Braşov. Mi-a fost de mare ajutor, pentru a pluti în sfera germană, eu fiind începător. În acelaşi timp el apela la caietele mele de notiţe de la diverse materii, din cauza absenţelor pe care le făcea, fiind legat de sănătatea şubredă a mamei lui, care dealtfel a şi murit pe când el era prin anul III. A rămas singur în apartament, în apropiere de Podu Roşu şi a atras în gazdă, pe rând, câţiva colegi. Am dormit şi eu de câteva ori la el, într-un pat cu arcurile făcute ferfeniţă şi care îmboldeau pe toată suprafaţa de contact cu corpul, dar eram tineri şi nu ne păsa de asemenea înghionteli. Somnul mai lung şi relaşul din apartamentul lui au avut efecte negative asupra a doi colegi: Trifan Romeo şi Selami Geait. Trifan Romeo, până a găzdui la Zăgreanu, avea rezultate bune la învăţătură, dar a devenit specialist în absenteism şi după semestrul I al anului III a fost exmatriculat şi trimis pentru un an în producţie. Îmi aduc aminte de şedinţa UTC, care s-a ţinut într-un amfiteatru din Corpul B şi la care s-a luat decizia politică de trimitere în producţie. Eram nedumerit şi cred că am ridicat lăbuţa ca un pisoiaş „inocent”, că de fapt ridicatul mâinii era o formalitate, treburile fiind hotărâte din culise. Selami a stat la Zăgreanu în semestrul II al aceluiaşi an şi a avut aceeaşi soartă, repetarea anului de studii. Mi s-a întins şi mie cursa aceea, de a locui la Zăgreanu şi nu ştiu ce m-a oprit. Eram prea tare legat de colegii de cameră, aveam o teamă de neprevăzut, eram dependent de conştiinţa de grup care mă făcea să mă simt penibil dacă rămâneam în urmă cu ceva. Chiar şi aşa prin anul acela III, am trecut printr-o stare de apatie şi somnolenţă care mă îngrijora şi din care cu mare greutate am ieşit. Mă mutasem în patul de la perete, părăsit de Geait şi patul acela parcă era predestinat repetenţiei. Îmi era greu să mă scol şi să merg la cursuri şi seminarii şi aveam coşmaruri că voi rămâne repetent, catastrofă pe care nu mi-o puteam accepta. Am avut inspiraţia de a schimba patul cu Bandrabur Puiu şi am trecut la patul dintre Puiu şi Tomiţă. A fost incredibil cât de mult m-a schimbat această schimbare. Am devenit sensibil la orice mişcare a colegilor, simţeam când se mişcă vrednicii grupei: Niculiţă Gavril şi Nicolae Ilie. La rândul meu îl mobilizam pe Lupchian Toma. Puiu Bandrabur a luat-o, în locul meu, pe un somn pasional, dar avea noroc de amica lui de la Industrie Uşoară, Minerva, care îl scotea adesea la bibliotecă şi-l impulsiona pentru cursuri. Şi aşa el repetase un an şi acum nu mai îşi permitea cu încă unul. Trebuia să-şi dovedească şi onoarea faţă de prietena lui. Revenind la Zăgreanu, pot spune că el nu a căzut în capcana colegilor pe care i-a găzduit, că ştia să acţioneze la timp pentru a nu rămâne de izbelişte. Am mers şi eu de câteva ori în vizită la amicul Zăgreanu şi am fost impresionat de atmosfera plăcută a unui cămin familiar, soarele luminos şi muzica dată tare la un bloc apropiat. Mă simt şi acum prizonierul muzicii lui Remo Germani, cu „No nan dare com tamburo”. Zăgreanu era şi cam afemeiat şi îi venea ca o mănuşă situaţia lui de unic proprietar al apartamentului, că atrăgea pipiţe şi se lăuda cu aventurile lui amoroase. În Ajunul Crăciunului din anul III am mers cu grupa să-l urăm, acasă la bloc. Am dat şi de tatăl lui, un tip cam trecut, dar cu mutră de neamţ şi cam lăudăros, dar foarte distractiv. S–a lăudat că a jucat fotbal în Italia la Juventus Torino, că are şi o fotografie cu echipa, pe care ne-a arătat-o. Cu naivitatea noastră, am crezut şi-l admiram, dar am aflat mai târziu de la fiul lui că n-a fost aşa. Ne-a plăcut totuşi de acest tată şi am cântat împreună colinde. La întoarcerea spre cămin au fost câteva faze de pomină. Când am ajuns la Mitropolie, unora le-a venit să facă pipi şi unde şi-au găsit decât pe gardul Mitropoliei. Ţârcomnicu încerca să facă pipi şi nu reuşea să pornească, mărturisindu-şi necazul faţă de Leon. Dorel îi dă un avans şi erupţia se declanşează. Comicul a constat mai mult în aceea că Dorel explicându-ne despre aventura cu Sandu Ţârcomnicu, avea o faţă atât de haioasă că noi ne prăpădeam de râs. El credea că noi râdem de ceea ce spune, dar noi râdeam de faţa lui . Poate că şi mintea noastră înceţoşată îi ponosea faţa lui Dorel, dar vedeam cum partea de sus a feţei lui era ca într-o oglindă concavă iar partea inferioară ca în oglinda convexă. Am mai râs şi de Belţa, căci a avut ambiţie să dea cu capul într-un burlan la Hotelul Traian şi a constatat că burlanul nu era din tablă ci din fontă. După terminarea facultăţii Gigi Zăgreanu a fost repartizat la Fabrica de Tricotaje din Suceava. Locuiam în acelaşi bloc şi ne vizitam destul de des. Treptat am redus întâlnirile cu el căci în probleme de femei era fără scrupule. Puteai să ai o prietenă şi mutălăul nu ezita să o cucerească temporar, pentru a-şi satisface capriciile de afemeiat ce era. Se şi lăuda cu aventurile lui, victime fiind femei căsătorite. După câteva luni şi-a făcut transferul la Iaşi şi ne-am reîntâlnit doar la revederea organizată după zece ani de la terminarea facultăţii;
* Agapi Constantin, un coleg chipeş, de prin Botoşani, tipul moldoveanului sadea, molicel şi bunicel, retras în el cu hobiul ce-l avea, radio-amatorismul. Era cam la limita inferioară a rezultatelor şcolare, dar era şi nu a repetat vreun an. Avea o mândrie comportamentală şi nu se amesteca în treburi neortodoxe. Prin anul III, pe când era de serviciu la cantină s-a îndrăgostit de o fată de la Industrie Uşoară, de care a legat o relaţie trainică. Îmi aduc aminte de Ajunul Crăciunului din anul III, când am mers cu grupa să-l urăm pe Zăgreanu şi când aproape toţi colegii s-au cherchelit, el a avut momente nostalgice şi a povestit cum s-a îndrăgostit şi o descria ca pe o zână. Era cea mai frumoasă fată pe care a văzut-o în viaţa lui şi plutea de fericirea că a cunoscut-o. Îşi făcea curaj ca în ziua următoare o să-i spună „Bună ziua!” Şi-a îndeplinit visul, reuşind să o facă partenera de viaţă. Costică a obţinut repartiţie la el în Botoşani şi a avut o bună prestaţie profesională, dar a îmbrăţişat şi cariera politică, activând la Comisia Economică a Comitetului Judeţean de Partid din Botoşani. Nu ştiu ce a făcut după 1989, dar cred că a trecut la FPS ca şi activiştii de la Suceava;
* Ţârcomnicu Alexandru, Un oltean ambiţios, bine clădit fizic, cu alură de june prim. Nu avea probleme cu corigenţele şi era foarte cumpătat. Dacă-l călcai pe bătături se supăra şi cu greu îşi revenea. Obişnuia să facă glume la adresa altor colegi, dar devenea irascibil când se simţea depăşit. Prin anul III ne-am format o grupă de 4 nefumători şi am locuit în aceeaşi cameră (eu, el, Nuţu Ioan şi Vlăsceanu Nicu). Eram mulţumiţi căci aveam cameră la parterul căminului 30 Decembrie şi nu aveam treabă cu fumul de ţigară. Mai aveam treabă cu aghioasele lui Nuţu şi patimile îndrăgostiţilor Sandu ş Nicu. Sandu avea o amică de la Filologie, fată apetisantă însă cam aiurea cu materia ei de bază. Am prins, întâmplător în mână o scrisoare a ei către Sandu şi am rămas stupefiat de analfabetismul ei ortografic. Cu Sandu Ţârcomnicu, îmi amintesc că mă hârjoneam adeseori prin dormitor, eu fiind mai copt decât el şi mai aţos, mă ridicam de pe pat cu el în spate. La întâlnirea de zece ani de la terminare, am întâlnit un Sandu mai oltean, mai orgolios şi mai supărăcios. La un moment dat a început să glumească pe seama mea şi cum eram rău de muscă, l-am împuşcat cu multe glume. Am fost cam debordant şi asta l-a supărat într-atât încât mi-a interzis să mai vorbesc cu el şi m-a desconsiderat total. Ferească Dumnezeu când se supără olteanul! Nu am apucat să mai vorbesc niciodată cu el, dar sora lui fiind ingineră chimistă la Suceava, m-a mai ţinut la curent cu situaţia fratelui ei. Am aflat că s-a descurcat foarte bine profesional, ajungând chiar inginer şef la Uzină de Alumină Slatina, că s-a însurat cu o fată din familie bogată, că avea copii, apoi că a rămas în Franţa şi acolo se descurca greu cu un loc de muncă şi deodată că a murit. Ce trist este Sandule că ai trecut ca o valiză prin gara vieţii mele! ;
* Ganea Florin, un coleg elegant, cu alura lui Corneliu Mănescu, ceva mai suplu, provenind din Bucureşti. Se descurca foarte bine la examene, având şi avantajul prieteniei cu Leon Dorel, de la care putea împrumuta unele cursuri şi idei, cursuri şi idei foarte explicite. Faţă de mine era ceva mai rezervat, fără a putea fi bănuit de aroganţă. Cea mai frumoasă amintire cu el o am din excursia pe Valea Prahovei, de prin anul IV. Excursia am organizat-o noi cei care efectuam practica la Uzinele 1 Mai din Ploieşti. Am mers cu autobuzul până la poalele muntelui Ciucaş, la Cheia şi de acolo am plecat în grupuri pe diferite trasee. Eu am mers doar cu Ganea şi pe lângă plăcerea de a admira peisajul montan am avut şi o mică aventură, care s-a dovedit a fi umoristică, până la urmă. Locurile prin care am trecut nu prea erau împădurite şi se putea observa în depărtare crestele muntelui. Vremea era schimbătoare din 10 în 10 minute şi noi eram cam neechipaţi, dar ne plăcea. Deodată, chiar pe vârful cel mai înalt, pe unde ne ducea cărarea, am văzut ceva ce semăna a namilă de urs brun. Discutam cu Florin şi ne făceam reciproc curaj, căci cale de întoarcere nu prea aveam. Calea de întoarcere ne-ar fi depărtat de locul convenit pentru întâlnirea cu autobuzul. Am purces a merge înainte, cu teama că am putea s-o încurcăm dând nas în nas cu ursul. Florin mergea în urma mea şi partea comică era că spunea cum va speria el ursul. Spunea că are în rucsac două cutii de conserve şi o să le ciocănească tare între ele şi va speria ursul. Eu i-am zis să fugă cu gluma că sperie ursul, dar şi eu mă ambalam, spunând că aveam o sticlă de lapte, plină cu apă şi am să-i dau ursului în cap cu ea şi cu ciobul îl masacrez. Ne-am tot apropiat şi deodată ursul a dispărut, iar noi am cugetat că s-a deplasat în spatele piscului şi când vom ajunge acolo ne va prelua, apărând de oriunde. Când am ajuns la locul cu pricina numai ce-l văd pe Florin că trece în faţă, pasămite ca în caz de nevoie s-o poată rupe la fugă şi să rămân eu prada. Apare namila respectivă la 15-20 metri distanţă de noi, dar era o namilă de câine ciobănesc, cu jujău la gât şi destul de calm. Mai în vale era o turmă de oi, cu ciobanii ei. Nici aşa nu eram complet liniştiţi căci nu ştiam intenţia namilei, oricum era mai acceptabil să ne muşte căinii decât să ne pălmuiască ursul. Altă amintire cu Ganea o am de la o aşteptare pe holurile institutului înainte de intrarea la un examen. Starea de aşteptare crea stres şi pentru a ieşi din aşa ceva ne mai ţineam de şotii. Ca un acces de descătuşare, Ganea mă prinde în braţe şi dă-i efort să mă urce pe pervazul ferestrei. Cu o reacţie rapidă, nu ştiu de unde apărută, l-am apucat şi eu şi ţup cu el pe pervazul ferestrei. A rămas mască şi mi-a scornit porecla „Sârmă de Buzău”. În afară de întâlnirea de după 10 ani, la care foarte puţin am conversat, nu l-am mai văzut pe Ganea ci doar am aflat despre el, de la Dorel, că ar fi prin Franţa şi se descurcă bine;
* Niculţă Gavril, om cu cca 12-13 ani mai mare decât generaţia anului respectiv şi cu 6 ani mai mare ca mine. Era extrem de serios când era vorba de pregătirea în specialitate, dar deosebit de şugubăţ în relaţiile colegiale. În ultimii ani a locuit în aceeaşi cameră cu mine şi mi-a făcut deosebită plăcere să convieţuim. Era totdeauna primul la program, mobilizându-mă şi pe mine şi mergea cu multă conştiinciozitate la bibliotecă, ca omul cu responsabilitate familială, căci trebuie să spun că era căsătorit şi avea şi copil mic. Sâmbăta se ducea acasă la Paşcani şi revenea lunea. Era un fel de navetă săptămânală. La începutul facultăţii se descurca mai greu, dar nu avea corigenţe. Cu cât a înaintat în ani de studiu şi disciplinele parcurse aveau legătură mai multă cu practica, s-a descurcat de la bine până la foarte bine. După ce avea conştiinţa îndeplinirii sarcinilor zilnice începea tachinările cu unii dintre noi, mai izbutindu-i sau mai nu, dar cel mai bine-i reuşea cu Nicolae Ilie. De multe ori îşi puneau, reciproc, pe sub saltele, diverse obiecte spre hazul celorlalţi. Se trezeau că se simt îmboldiţi de pantofi, de obiecte metalice sau mai ştiu eu ce şi continua jocul, cocându-şi unul altuia alte surprize. Pe Tomiţă Lupchian îl tachina că îl va însura cu fata lui, deci îi va deveni tată-socru. La întâlnirea de 10 ani, l-am regăsit tot aşa de jovial şi şugubăţ şi am aflat că se bucura de prestigiu la Uzina Mecanică din localitatea lui, Paşcani. Sunt sigur că a prins pensia şi că a rămas acelaşi om de omenie;
* Butyurka Ioan, om serios, cam de aceeaşi vârstă cu Niculiţă. Era foarte preocupat de studiu şi a progresat în mod sistematic până la foarte bine. Îi plăceau glumele, dar până la o limită şi dacă se putea să iasă el mereu deasupra. Am admirat până la gelozie corectitudinea lui şi priceperea multilaterală. Am o amintire foarte plăcută de la o excursie pe dealurile din împrejurimile Iaşului, într-o zi de Paşte. Excursia am făcut-o per pedes şi la ieşirea din Iaşi am găsit de am cumpărat un miel. Mirosea tare a stricat şi credeam că n-am să mănânc eu din hoitul acela. Ajunşi pe o pajişte de pădurice, se apucă Ioncsi să spele mielul, să-l împăneze cu usturoi, cu slănină, să-l ungă cu boia şi să introducă o ţepuşă prin el. Focul, proţapii, mirosul apetisant de friptură stropită cu vin, ne-au dat un strop de rai gastronomic, alături de peisagiile nemaipomenite, stropite cu raze de soare. Prietena lui Ioncsy ne-a făcut câteva poze în care ne-am maimuţărit cum ne-a trecut prin cap şi la care privesc şi azi cu respect şi nostalgie. Ne-a prins seara acolo şi a trebuit să horbecăim prin întuneric la întoarcerea spre casă. Ne amuzam din orice, cu toate că nu am consumat băuturi spirtoase. La întoarcere am trecut printr-o pădure tânără şi fiind beznă, pipăiam terenul cu picioarele şi crengile cu mâinile. Am luat iniţiativa ca şef de coloană şi transmiteam „creangă la cap!”, „creangă la mijloc!”, „pantă!”, „pantă în mod abrupt!”. Transmisiile mele erau repetate din om în om şi să fi văzut hohote de râs. Nu cred să fi râs altă dată mai cu poftă ca atunci. Poate aveam ceva reţinere faţă de Butyurka. Simţeam că are ceva de ascuns în sentimentele lui faţă de naţia română, un pic de frustrare răutăcioasă, dar îl venerez şi azi pentru ceea ce a însemnat pentru mine;
* Gaal Csaba. Tot maghiar şi tot din Târgu Mureş ca şi Butyurka, tot serios, ambiţios, cu orgoliu unguresc şi un pic şovin. Avea cu 2-3 ani mai puţin ca mine şi o bună experienţă profesională. Mă simţeam ataşat de el şi-i apreciam corectitudinea , umorul, simţul de răspundere. Dealtfel toţi maghiarii pe care i-am cunoscut m-au impresionat plăcut prin calităţile amintite la Csoby şi Ioncsy. Era un pion activ al grupei, cu şarm şi iniţiativă. Am mai vorbit despre el şi voi mai vorbi pe parcursul prezentării amintirilor mele. Apare în multe poze ale mele, deci îl consider ca pe un fost bun amic;
* Dodoiu Silvia, colegă cu deosebită ţinută morală. Nu strălucea dar se descurca destul de bine, încât nu ştiu să fi avut corigenţe. Din cele trei fete pe care le-am avut în grupă la începutul facultăţii ( ea, Căpitănescu Ana şi Fasolă Adriana) , a fot singura care a reuşit să termine cu noi. Era cam durdulie şi scundă, dar în rest nu prea avea cusururi. Avea ea o soră mai mică şi parcă mai frumuşică, iar noi glumeam că are mama lor două fete: una frumoasă şi una la facultate. Era Nae, aşa cum îi spuneam noi Silviei, căci era cam băieţoasă, foarte serioasă şi reţinută faţă de glumele băieţilor, atentante la pudoare. Se ţinea cam distantă faţă de mine, vezi Doamne eram cam trecut faţă de vârsta ei şi nici prea chipeş, aşa cum visa ea un Făt Frumos. Era reţinută chiar şi în relaţiile colegiale, scăpa cam rar un zâmbet ceea ce îmi cam displăcea. N-am avut niciodată intenţii de a o cuceri, căci de altfel nu era genul de om compatibil sufletului meu şi cu toate astea aş fi dorit comunicare colegială mai apropiată. La o oră de seminar, parcă la matematică, cu Ciobanu, Nicu Vlăsceanu, a surprins poetic viaţa clasei. Despre mine a zis că „Iordache tot se screme / Să închege două versuri”, iar despre Nae: „ Nae e în drum spre tablă şi pe-acest drum infinit / Se leagănă ca o gondolă,/ cam prea, prea în gabarit”, ceva în genul ăsta, dar voi aminti mai precis când voi vorbi de Nicu Vlăsceanu. Nae a primit repartiţia în Bacău şi nu reţin s-o fi reîntâlnit-o la 10 ani de la terminarea facultăţii şi nici n-am mai văzut-o cu altă ocazie. Am aflat de la Anişoara Micu (fostă Căpitănescu), că Silvia s-a măritat, că e şi mai durdulie şi se descurcă bine cu serviciul. Poate, cine ştie, soarta ne va oferi vreo revedere, având în vedere că Toni Paustovanu, un coleg de an mi-a luat adresa şi a promis că organizează o reîntâlnire a generaţiei noastre, cu ocazia a 40 ani de la terminarea facultăţii. Sunt curios să aflu, oare ce a mai rămas din noi;
* Şerban Andrei, a fost un coleg provenit din Iaşi, probabil dintr-o familie bună. Era chipeş şi elegant. Avea o minte clară şi succese la toate examenele. Avea un cerc restrâns de prieteni din rândul celor mai elevaţi şi nu prea dădea atenţie celorlalţi. După terminarea facultăţii, am aflat că a stat un timp ca asistent universitar, apoi ar fi plecat în străinătate;
* Nicolae Ilie, venit de prin zona Ploieştiului, parcă de pe la Breaza. Era un băiat conştiincios, cu vreo trei ani mai mare decât promoţia. Înainte de facultate lucrase în învăţământ, în mediul rural. După câte ne-a povestit, am aflat că a jucat şi fotbal pe la o echipă mică şi a avut un accident, o lovitură cu capul în bara porţii, de la care i s-au tras unele complicaţii. Probabil că din cauza aia era cam zurliu şi un pic naiv. Folosea pafumuri cam grele pentru nasul meu. Era foarte conştiincios la învăţătură, perseverent şi cu rezultate bunişoare. Prin anii terminali am locuit în aceeaşi cameră şi ne-am împăcat foarte bine. El era un catalizator al colegilor în prezenţa la activităţi. Avea o prietenă, frumuşică şi dezgheţată, de la Industrie Uşoară şi îşi petrecea multe ore cu ea, dar cred că a pierdut-o, prin excesul de zel. Sunt sigur că o sufoca prin prea multă pasiune pe care o manifesta. A fost prieten cu fata aceea cam 2-3 ani, cu unele pauze. Către sfârşitul anului cinci şi-a dat seama că nu-i pentru el şi şi-a unit destinul cu o fată de prin zona lui. De altfel, Ilie îmi era simpatic şi chiar amic. Camera noastră era foarte veselă. Fiecare ne aduceam contribuţia cu ceva: *Niculiţă era cel mai bătrân, dar era foarte şugubeţ. Avea preferinţă să facă poante cu Ilie şi îi punea pe sub aşternuturi fel şi fel de obiecte, dar şi el se trezea cu alte obiecte prin aşternuturi sau pe sub saltea. Şi eu intram în combinaţii din astea, dar mă preocupau mai mult poantele verbale. Într-o după amiază, Ilie a mers la spălător şi eu m-am ascuns în dulapul lui. Când a revenit în cameră şi a deschis dulapul, eu am făcut deodată: „oaaaaaa!” şi Ilie, sărmanul, era să pice de sperietură, dar nu s-a supărat şi mi-a zis, după cum obişnuia , că o să mă aranjeze el. Când eram aproape de terminarea ultimei sesiuni de examene, adică în sesiunea de iarnă a anului V, Ilie se îmbolnăveşte de gripă şi era terminat fizic şi psihic, ceea ce l-a determinat să plece acasă, fără a mai susţine ultimul examen. Mi-a spus de intenţiile lui şi eu, pentru a-l scoate din starea de cădere în care se afla am încercat să fac un haz de necaz. Stând cu faţa în sus pe pat mi-au venit în minte versurile poeziei „ Mama lui Ştefan cel Mare”, şi am compus rapid o versiune adaptată situaţiei lui Ilie, după ce, în prealabil l-am chestionat asupra unor date legate de plecarea lui acasă:
MAMA LUI ILIE
Orologiul sună unu – jumătate,
Acasă în poartă oare cine bate?
- Eu sunt bună mamă, Ilie dorit
Eu din studenţie vin îmbolnăvit.
- Ce spui tu străine? Ilie-i departe,
Glasul lui răzbate, în carnet e şapte.
Dacă din nemilă dete Dumnezeu
Să fii tu acela, nu-ţi sunt mamă eu.
Du-te-n studenţie, pentru bursă mori
Şi-ţi va fi mormântul râcâit de ciori!
Sărmanul Ilie, nu cred că i-a căzut prea bine la suflet, în starea în care se afla, dar oricum a devenit ceva mai degajat.
Imediat după terminarea facultăţii, Ilie s-a însurat şi am fost singurul coleg invitat la nuntă. Deşi nu intrasem pe banii mei, am primit de la părinţi 300 lei, plus bani de drum şi am onorat invitaţia. Nunta s-a ţinut sub cerul liber, după tradiţiile locale. Eram străin de tot ce era acolo, chiar şi de Ilie, căci era tare ocupat cu procesiunea lui. Nu ştiu de ce aşteptam să se termine cât mai repede şi să pot pleca acasă. Darurile s-au dat cu strigare şi eu, în sărăcia mea, cu cei 300 lei, l-am cam dezamăgit pe Ilie. Cu mare greutate am reuşit să obţin plecarea la odihnă, pentru câteva ore, dar n-am putut dormi şi în zorii zilei am luat autobuzul spre casă. Nu erau locuri pe scaune şi am stat lângă şofer, dar nu pot descrie stările de aţipeală în picioare, pe care am fost nevoit să le suport.
L-am mai văzut pe Ilie la întâlnirea de zece ani de la terminare, părea acelaşi, poate chiar şi mai dezgheţat ;
* Stan Dumirtu, un ieşean foarte frumos, fără preocupări
deosebite pentru învăţătură, dar cu mare succes la fete. Nu prea mi-l amintesc de pe la cursuri, dar la o practică de prin anul III, la Roman, a creat o aventură frumoasă cu o fată de prin Roman. A venit şi la râul Moldova cu ea. A fost interesantă baia la Moldova, cu nisipul şi tufişurile de cătină şi noi care sorbeam clipele acelea minunate. La întoarcerea spre cămin, am fost veseli, exuberanţi şi în frunte cu Leon, cântam : „Cine dracu-a mai văzut, iumpai dia, iumpai da / de când mă-sa l-a făcut, iumpai dia, da / iepure mergând călare / şi studentă fată mare: / Hei da, iumpai da / iumpai dia, n-o lăsa / hei da, iumpai da / iumpai dia, da / Sunt student la geografie, iumpai dia, iumpai, da / şi fac harta pe hârtie, iumpai dia, da / dar azinoapte s-a-ntâmplat / c-am făcut o hartă-n pat / Hei da, iumpai da / iumpai dia, n-o lăsa / hei da, iumpai da / iumpai dia, da / Sunt student la Agronomie, iumpai dia, iumpai da / cultiv soia pe câmpie, iumpai dia, da / soia-n sus şi soia-n jos / Doamne cât sunt de soios / hei, da........ş.a.m.d. ”
După terminarea facultăţii l-am revăzut pe Stan la Suceava, într-o perioadă când era Director la Întreprinderea de Transporturi Auto. Devenise deci mare şef, dar nu ştiu de ce nu a rezistat prea mult. Am avut o întrevedere cu el şi a fost amabil, dar era prea ocupat şi am simţit că nu trebuie să-l deranjez;
* Spârleanu Dumitru, un oltean foarte ambiţios, trecut puţin şi prin producţie înainte de venirea la facultate şi mândru de situaţia lui politică, fiind uns ca membru PCR. Apărea încrâncenat în lupta lui pentru formarea ca inginer şi nu prea avea tangenţe de colegialitate cu mine. Nu se prea glumea cu el, căci nu prindeau glumele. Am imaginea lui dormind la rece, învelit cu o pătură până peste cap şi încălzindu-se prin propriul suflu. Probabil că era o inovaţie a sistemului de încălzire oltenesc. În afară de experienţa negativă pe care am avut-o cu el la Geometrie Analitică, experienţă menţionată mai sus, am mai avut un fel de aventură care m-a lăsat perplex la vremea respectivă şi pe care acum o văd că ar fi fost comică. Spârleanu văzând că nu am prietenă, ce şi-a zis, hai că ăsta-i partidă bună pentru o colegă a soţiei ( de puţin timp devenise familist şi făcea vizite la colegele soţiei lui ). Mi-a propus să mă întâlnesc şi să mă lipesc de acea fată. Zis şi făcut, într-o după amiază îmi iau inima-n dinţi şi hai la adresa cu pricina. Nimeresc într-o cameră mare cu o baldachină de femeie şi o baldachină de fată şi nici nu vreau să mai reţiu cât de mic putui să fiu. Azi fac o comparaţie cu o zicală rostită des de un fost coleg profesor de liceu, atunci când era decepţionat de ceva anume : „ Parcă mi-a fătat o mâţă în gură!”. Au trecut anii de la terminarea facultăţii şi nici nu reţin dacă l-am văzut pe Spârleanu la întâlnirea de zece ani de la terminare, dar am aflat că a trecut în învăţământ şi a ajuns chiar inspector şcolar. Am aflat de la fostul coleg Aurelian Nicolaescu, cum că Spârleanu a avut unele probleme cu justiţia. În rest, nu am mai aflat nimic despre el;
* Bandrabur Puiu, un coleg blonduţ, care venea în grupa noastră după o repetenţie, dar părea destul de capabil şi cred că a repetat anul intenţionat pentru a termina odată cu amica lui, Minerva, de la Industrie Uşoară. Era plăcut şi isteţ, participant la viaţa spirituală a grupei şi îndrăgostit lulea. Locuia în aceeaşi cameră cu mine şi l-am rugat să facem schimb de paturi căci patul de la perete în care stăteam era cam magnetizat şi cu greu mă puteam desprinde de el. Înaintea mea acel pat făcuse victime pe Trifan Romeo şi pe Selami Geait. După ce am făcut schimb de paturi, Puiu era cel mai somnolent din camera noastră, dar avea noroc cu amica lui, Minerva, care îl chema mereu spre bibliotecă. Puiu era unul dintre colegii care aduceau mare contribuţie la atmosfera plăcută a camerei şi a grupei. Avea totdeauna o participare bonomă la viaţa grupei. După terminarea facultăţii l-am revăzut după zece ani şi am dedus că era bine aşezat la casa lui, având de soţie pe aceeaşi fată cu care era amic pe vremea facultăţii. L-am mai regăsit când am mers într-o vizită prin Sibiu. El era mecanic şef la Uzina Mecanică şi nu am putut decât să schimbăm câteva cuvinte. A venit şi el prin Suceava şi m-am trezit că-s invitat la hotel pentru a sta puţin de vorbă. Am luat o sticlă de vin şi am discutat despre trecutul nostru şi despre situaţia la timpul în care ne aflam, dar parcă a ieşit dezamăgitor. Fiind ora târzie şi ziua următoare încărcată cu multe responsabilităţi, nu am putut savura regăsirea. Poate că trebuia să-l fi invitat la mine acasă, dar la ora aia şi cam pe nepregătite o dădeam şi mai tare în bară;
Mai am amintiri frumoase, sau mai puţin frumoase despre mai mulţi foşti colegi care au trecut prin grupa noastră şi care au rămas repetenţi terminând cu promoţii de după noi. Dintre foştii colegi pe care-i reţin în amintiri cu personalităţile lor, menţionez: Bălţatu Grigrie,Căpitănescu Ana, Fasolă Adrian, Fasolă Adriana, Belţa Ştefan, Nuţu Ioan, Vlăsceanu Nicolae, Selami Geait, Trifan Romeo, Bâtlan Viorel, Hudescu Vasile, Pufu Ioan..
* Bălţatu Grigorie. Încep cu el căci a parcurs anul V cu noi, dar nu ştiu dacă l-a şi terminat, dar sigur nu a participat la Examenul de Stat. Era un coleg venit la noi prin repetenţie. Era blonduţ, faţa mare, destul de matur, din moment ce era pe al 13-lea an de facultate. Era cel mai longeviv student şi numai o pilă pe care o avea pe la rectorat a făcut să nu fie exmatriculat definitiv. Părea un suflet bun şi era volubil, dar minţea de îngheţau apele. Într-o zi mergeam la Copou să jucăm o miuţă, lângă turnul de paraşutism şi Bălţatu îmi povestea dezinvolt despre unele întâmplări din viaţa lui. Spunea că pe timpul războiului era cu mai mulţi copii la furat fructe şi deodată au apărut avioane care au început să tragă cu mitralierele. El a sărit din acel pom, de la o înălţime apreciabilă şi tuleo la fugă prin porumbişte. Altă păţanie era aceea că a mers odată la un ştrand şi a sărit de la vreo şase metri, dar ajuns jos a constatat că apa era până la glezne. O altă poveste era despre cum proceda el când juca fotbal la o echipă comunală. El era extremă şi avea înţelegere cu un mijlocaş ca imediat ce prinde mingea să i-o plaseze lui pe extremă. Aşa se făcea că el demara în viteză când vedea că acel mijlocaş are mingea şi golul era iminent. I s-a întâmplat o dată să sprinteze dar mingea nu mai venea şi s-a trezit că a ajuns la capătul terenului, s-a lovit de gardul împrejmuitor şi de ruşine a fugit în continuare, părăsind terenul de joc şi ascunzându-se printre maşinile care erau în apropiere. După toate balivernele lui, am ajuns la terenul asfaltat de lângă turnul de paraşutism şi am început o miuţă. Eu jucam apărător la echipa adversară celei a lui Bălţatu şi aveam misiunea de a-l marca chiar pe el. S-a adeverit că era bun la fotbal, dar fiind cam precipitat, după un dribling s-a repezit aşa de tare spre poarta improvizată, încât a primit o căzătură şi a raşchetat cu mâinile asfaltul, ceva de speriat. Noi am râs, căci se potrivea cu povestea lui despre păţania fotbalistică menţionată mai sus, dar el era rupt pe la mâini, plin de sânge, cu pantalonii zdrenţuiţi şi moralul cam căzut. Aproape de terminarea anului V, mai mulţi colegi se plângeau că le dispăreau banii de prin buzunare. Dumitru Aurel s-a prefăcut într-o dimineaţă, cam pe la ora 11,00, că doarme, dar stătea de veghe să vadă cine operează pe la buzunare. Deodată se deschide uşa şi apoi se aude zornăind pe la buzunare. Aurel sare iute din pat şi aleargă să prindă hoţul, dar acesta dispăruse pe uşă şi a intrat la grupul sanitar. Aurel deschide cabinele şi una era blocată. Forţează şi dă de Bălţatu care se descotorosea de nişte bani aruncându-i în oala WC-ului. A transmis colegilor despre întâmplare şi apoi s-a organizat o şedinţă în dormitorul lui Dorel, la care a fost invitat Bălţatu sub ameninţarea că va fi deferit organelor de miliţie. Butyurka a condus procesul şi după ce a prezentat învinuirile s-au stabilit măsurile. I s-a impus lui Bălţatu ca în termen foarte scurt să înapoieze toate bunurile reclamate de colegi. Nu ştiu în ce măsură au fost înapoiate toate bunurile, dar am primit şi eu 100 lei care am simţit-o că-mi lipsea. Lui Băţatu i s-a impus să nu mai apară prin camerele noastre şi deci locuia undeva pe la anii mai mici. De atunci am impresia că s-a ferit a mai fi văzut de colegi şi nu mai ştiu să-l fi văzut;
* Căpitănescu Ana, o colegă frumuşică şi cam dofolană, cu suflet bun şi cu personalitate puternică. Am admirat devoţiunea paternă a tatălui ei, care făcea plimbări emoţionale pe holurile din faţa sălilor de examene, pentru a-şi susţine fetiţa. Aveam oarecare afecţiune de amiciţie camaraderească. Cel mai pitoresc moment al colegialităţii noastre a fost în vie la o fermă din apropierea Iaşului, când ne-am pozat mâncând amândoi din acelaşi strugure. Parcă era o prevestire că ne vom revedea şi colegi de serviciu şi de cabinet, câţiva ani buni la Grupul Şcolar Nr. 1 Suceava. La acest grup şcolar am împărţit multe succese şi greutăţi, am băut multe cafele împreună, am sărbătorit diverse evenimente şi ne-am uns pauzele dintre ore cu slană şi ceapă. Prin 1995, după ce eu am trecut la Inspectoratul Şcolar, ea s-a îmbolnăvit, având o tumoră pe vezica urinară şi a tras mult până şi-a restabilit sănătatea. Dacă nu ar fi avut o voinţă de oţel, ar fi fost trecută de mult în nefiinţă. Este căsătorită cu un medic veterinar, Micu George, care după revoluţia din decembrie 1989, nu a mai profesat, dar a trecut pe afaceri cu acţiuni şi s-a descurcat destul de bine financiar. Eu l-am admirat pentru valoarea lui şi pentru talentul ca pictor. Drept admiraţie, cu ocazia unei seri distractive i-am compus ceva ce s-ar crede a fi o poezie „ Odă unui Şogun”
Din cauza bolii a ieşit la pensie, dar mămoasă cum era a reuşit să lase locul fetei cea mică, Oana, care apare ca o copie fidelă a ceea ce a fost Anişoara, atât ca aspect fizic, cât şi prin prestaţia în învăţământ. Anişoara a fost foarte apreciată, mai ales de către elevi pentru felul în care le preda şi severitatea notărilor. Poate pentru că doreau să arate că s-au realizat în viaţă, mulţi foşti elevi o vizitau şi o măguleau mai ales pentru calităţile de dirigintă. Crea momente în viaţa elevilor pe care acestora le făcea plăcere să şi le amintească toată viaţa.
* Vlăsceanu Nicolae, coleg de prin Brăila, înalt, bruneţel, care semăna un pic cu Alain Delon. Era foarte inteligent dar a dorit să repete anul III, pentru a termina odată cu aleasa inimii lui, o fată de la Chimie Industrială. Era o fire melancolică şi avea înclinaţii poetice. La un seminar cu domnul Ciobanu, la Analiza Matematică, am purtat un duel poetic cu el. Eu l-am ironizat pentru lipsa de atenţie la oră, iar el a compus un fel de analiză poetică a desfăşurării orei. Reţin puţin din ce a prezentat: „În această atmosferă, mă declar nedumerit / că spectacolul din sală a devenit cam cernit / Asistentul se strofocă a ne da noi înţelesuri / iar Iordache se tot screme să închege două versuri / Nae-n drumul către tablă, că aşa s-a nimerit / se leagănă ca o gondolă,/ cam prea, prea, în gabarit.... ” În toamna anului III, am venit mai devreme la facultate şi am ocupat o cameră la parterul căminului „30 Decembrie”, împreună cu Nicu Vlăsceanu, Nuţu Ioan şi Ţârcomnicu Alexandru, din considerentul că toţi eram nefumători. La începutul semestrului a venit peste noi directorul de cămin să ne scoată şi să ne dea ce mai rămăsese pe la etajul la care erau colegii noştri. Eu am adoptat o strategie care mi-a adus câştig de cauză. M-am prefăcut că sunt bolnav psihic, pentru care am şi luat o adeverinţă de la medicul internist şi am început să fac talente în faţa directorului, ameninţând că sunt în stare de orice şi asta l-a determinat să ne lase în pace, deci să rămânem la parter împreună cu anul V. În camera aceea am reuşit să-i cunosc destul de bine pe colegii cu care locuiam şi deci şi pe Nicu. Era de o sensibilitate deosebită şi hormonii fremătau în el. Din camera noastră puteam admira zilnic parada studentelor în drumul spre cantină. Nicu a pus ochii pe o nimfă de fată, cu posteriorul foarte dezvoltat, apetisant şi a început să o urmărească, cu insistenţă. O urmărea până ce venea la cantină, mergea şi el şi se aşeza în apropiere şi o savura din ochi. I-a dedicat şi versuri şi i le-a transmis printr-o colegă, cu care fata lua de obicei masa. Mesajul poetic a sosit la destinaţie şi după câteva zile a primit răspunsul tot prin intermediere, fiind întrebat Nicu dacă mai sunt sonaţi din ăştia pe la facultatea de Mecanică şi aşa s-a stins acea iubire a lui Nicu. În acelaşi an a cunoscut-o pe cea cu care avea să-şi lege destinele vieţii şi pentru care manifesta mult respect şi consideraţie, căci de fapt găsise femeia cu care putea discuta şi care-i răspundea perfect tuturor aşteptărilor, nu numai hormonal. După mai mulţi ani am descins la apartamentul lui din Buzău şi am rămas plăcut impresionat de confortul pe care-l avea şi de realizările vieţii lui. Avea şi o casă de vacanţă la Monteoru, alături de a lui Pufu, unde-şi petrecea multe zile libere şi concediile. Cu câţiva ani în urmă, căutând pe internet am găsit numărul de telefon a lui Pufu Ion, care locuieşte tot în Buzău şi i-am dat un telefon în vara anului 2006. Am aflat cu durere că Nicu s-a stins în urma unui accident cerebral. Dumnezeu să-l odihnească în pace! ;
* Selami Geait, un turc sau tătar foarte simpatic, care mi-a fost coleg de cameră, cam doi ani şi jumătate. Era isteţ şi ambiţios, sociabil şi comunicativ. De multe ori făceam antrenamente şi concursuri în cameră (genoflexiuni, flotări, întinderea extensorului,...) şi el se dovedea musculos, dar şi un pic cam leneş şi i-a scăpat o zicală care a devenit celebră pentru noi: „ Ce-s prost să fac muşchi pe blat?”.
Când primeam pachete de-acasă, mai ales la sărbătorile de Paşte sau de Crăciun, savuram cu toată camera bunătăţile primite, sau chiar şi cu camera lui Dorel. Geait primea baclavale şi plăcinte cu carne de oaie ( aveau o denumire dobrogeană sau turcească pe care n-o mai reţin). Baclavalele cu miere şi nucă erau delicioase, dar produsele cu carne de oaie miroseau aşa de tare a belită, că numai Geait le admira. Îmi amintesc cu mulă plăcere de evadările noastre de la cursuri şi plimbările prin Copou, pe lângă teiul lui Eminescu şi la crâşma Amandina, din parc. Ce bună a fost ţuica aceea fiartă, sorbită cu înghiţituri mici şi asortată cu glume, specifice elanului tineresc! Ce frumoşi eram pe o bancă în parc şi chiar într-o roabă de ocazie, sau călărind statuia leului!
Doamne şi Alah, de ce nu opriţi timpul atunci când oamenii sunt pe culmea tinereţii?
Îmi mai aduc aminte de un Revelion, la cantina Codrescu, când după o oarecare abureală, Geait se clătina lângă un perete şi cu o carismă deosebită mi s-a adresat: „Geordaş, ce faci mă ?, ha, ha, ha, ha....”. Legănatul trupului şi al mâinii care era întinsă spre mine, cât şi pleoapele care i se cam închideau, făceau din Geait un mare actor turmentat şi mi-au conturat şi mai mult convingerea despre bonomia lui. Unii la un pahar în plus devin arţăgoşi şi groteşti aşa cum s-a întâmplat cu Culiţă Irimia, care când era treaz se comporta excepţional de frumos, dar la acel Revelion a început să arunce în tavan cu prăjituri şi să spargă pahare.
Nu prea ştiu ce a fost în capul lui Geait că s-a lăsat ademenit de Zăgreanu şi din semestrul doi al anului III, a mers în gazdă la acel coleg. Era el somnolent când îl îmbrăţişa patul de la peretele din camera noastră, dar tot ţinea pasul cu grupa. Adeseori îi deranjam somnul, spunându-i că a venit lăptăreasa, sau că-l cheamă cadânele. Din acel moment s-a lăsat în dorul lenei şi a început să cam fenteze cursurile şi a tras concluzia la sfârşitul anului de studiu. Probabil pentru frumuseţea acelui an, l-a repetat. Mi-a părut nespus de rău că nu mai aveam aşa amic, cu care să şuguiesc de câte ori se iveau ocazii. După terminarea facultăţii am avut plăcerea să-l revăd de câteva ori. Înainte de 1989 a venit prin Suceava şi m-a rugat să-l ajut a-şi procura porţelanuri, pe care să le valorifice în Turcia. L-am ajutat, dar am avut o reacţie cam deplasată când a încercat un gest de recunoştinţă, de a-mi oferi un săpun, pe care i l-am aruncat înapoi şi a căzut pe jos. Nu ştiu ce mă apucase, dar nu concepeam să primesc ceva de la el, considerând că l-am sprijinit cu toată plăcerea şi necondiţionat. Îmi spusese că a făcut demersuri să se mute în Turcia şi aş fi preferat să-mi spună că-mi va trimite de-acolo o vedere. Aveam eu atunci imaginea libertăţii prin corespondenţa cu străinătatea. După eliberarea ţării de sistemul ceauşist, Geait a revenit prin Suceava, cu băiatul lui, Caner, pentru a-l angaja la o firmă turcească din Suceava şi pentru a-i căuta gazdă. M-a vizitat atunci şi cred că a sperat să-i ofer eu gazdă şi mi-a părut rău că nu i-am putut oferi. Fiecare îşi ştie ale lui şi îmi cădea greu o obligaţie în plus şi apoi mă temeam că voi dezamăgi prin condiţii sub aşteptări. Mi-a părut şi că nu am fost pregătit să-l omenesc pe Geait, după cum merita. Băiatul lui, Caner, mi-a făcut o impresie excepţională, prin maturitatea psihică, bunul simţ şi modestia de care dădea dovadă. Caner, după o perioadă de lucru în Suceava s-a mutat în Turcia şi am avut mare noroc că i-am luat adresa de mail şi că pot coresponda din când în când cu el şi cu Geait;
* Nuţu Ioan, un coleg venit din producţie de prin zona Bicazului, mai în vârstă cu 12-13 ani decât promoţia. Era bondoc şi ambiţios, dar avea ceva probleme de concentrare şi a chinuit mult examenele. Era nefumător, din care motiv am şi făcut convenţia de a locui împreună în cameră în anul III. Pe fondul stresului suferea de tulburări digestive şi adesea ne cam parfuma . Mi-a produs mare milă pe la sfârşitul anului III, când a plâns de se cutremura dulapul de care se ţinea, în dormitorul nostru, întrucât îşi dădea seama că pierde anul şi la vârsta lui era greu de acceptat. Nu mi-a fost chiar amic, căci el avea comunicare mai mult cu Viorel Bâtlan, om de aceeaşi vârstă şi trecut ca şi el. Nu ştiu cum a terminat facultatea, am impresia, totuşi, că şi-a îndeplinit visul;
* Pufu Ioan, un băiat de pe la Colibaşi – Argeş, un pic mai răsărit ca statură decât mine, adică avea cca 1,65 m. şi cu un comportament neaoş - muncitoresc. Avea caracter puternic, dar şi momente cu slăbiciuni melancolice. Avea cu 3-4 ani mai mult ca promoţia, căci lucrase câţiva ani, înainte de facultate, în producţie. Deşi era serios cu examenele, i se întâmpla că nu făcea faţă îndeajuns, obţinând note mici sau picând la unele. A pornit-o cu stângul chiar de la primul examen din anul I, la Analiza Matematică, după cum am arătat mai sus. Situaţia i s-a agravat în anul III, după ce s-a îndrăgostit de Adela, o fată din anul I la Industrie Uşoară, pentru care punea enormă pasiune. Probabil că dragostea bate raţiunea şi Pufulete i-a dedicat atâta timp încât nu i-a mai ajuns pentru carte şi a fost nevoit să repete anul, sau poate chiar aşa a dorit să fie mai mult aproape de iubirea vieţii lui, cu care dealtfel şi-a legat destinul. Eu am şi o amintire tristă, căci la un joc de fotbal a venit ca bulumacul peste mine şi mi-a produs prima entorsă la genunchiul drept, entorsă care a deschis calea multora la ambele picioare şi limitarea plăcerii mele de a juca fotbal. După încadrarea în producţie a urmat aproape acelaşi traseu ca şi mine, intrând în învăţământ ca profesor, apoi director şi inspector şcolar. Am fost plăcut impresionat de parcursul lui, având în vedere că prestaţia în studenţie nu a fost strălucită. Când l-am revăzut, mi-a plăcut, de aspectul fizic şi ţinuta lui îngrijită. Apărea ca un demnitar şi ştergea impresia muncitorului – student, care a fost, cu picioarele parfumate şi când ne contraziceam propunea să ne duelăm în ciorapi;
* Belţa Ştefan, coleg care a parcurs doar anul III alături de noi, venind ca repetent şi rămânând repetent. Cu statura lui medie şi pus totdeauna pe poante, uneori mai încurca interlocutorii aşa cum am arătat, când am vorbit despre Mosorel. Îmi apărea cam plin de el, chiar arogant. Îi admiram tupeul şi povestirile înflorite cu minciunele, dar îmi părea rău pentru simularea unei superiorităţi şi pentru răspunsurile în doi peri, când se cereau a fi serioase şi clare. Cred că numai credulitatea lui l-a făcut să parcurgă anul III în trei ani. După terminarea facultăţii a fost repartizat la Uzina Mecanică Suceava şi s-a descurcat foarte bine, fiind mecanic şef. Nu ştiu cât de mult îşi punea la lucru capacităţile profesionale, dar cu caracterul tupeistic pe care-l avea a ştiut să pretindă subalternilor să facă treabă. Eu, după cum am povestit mai sus, am avut două ghinioane legate de colegialitatea cu el, pierzând două examene din cauza lui;
* Trifan Romeo, un coleg de prin Ardeal, înalt, şaten, cu faţa lunguiaţă. Deşi era bulemist, avea o constituţie uscăţivă şi era foarte energic. Dovedea o bună pregătire generală şi capacitate intelectuală, dar nu ştiu ce l-a determinat să devină delăsător şi să piardă pasul cu grupa noastră. Poate că hormonii să-i fi jucat o festă, mai ales pentru că a făcut un pas greşit de a se muta în gazdă la Zăgreanu. Acolo şi-a deschis orizontul spre aventuri amoroase şi i s-a închis pofta de carte. Aşa s-a făcut că înainte de terminarea semestrului I al anului III, a fost supus discutării în şedinţă a Organizaţiei UTC, pentru numărul mare de absenţe la cursuri şi să fie obligat a lucra în producţie pe o perioadă de un an. Despre Romeo am amintiri plăcute, ca fiind un băiat de caracter, dar şi o întâmplare care nu-l scade ca valoare, dar care m-a afectat direct. Prin anul I, la orele de sport făceam şi unele jocuri. S-a întâmplat să jucăm baschet, ca adversari şi el sărind spre panou, în cădere a venit cu cotul lui de oţel drept în nasul meu şi mi l-a fracturat. Din cauza aceea, când mi-amintesc de el îl văd printre stele verzi;
* Hudescu Constantin, era un coleg de prin zona Moldovei, blond – palid, plin de seriozitate şi bunătate. Venea în grupa noastră prin repetenţie şi a rămas de grupa noastră tot prin repetenţie. Probabil că nu prea avea o bază de pregătire generală, suficient de solidă, dar şi din cauza unor probleme familiare. Era căsătorit şi nu prea le avea cu situaţia materială. Ne era milă de el că, din lipsa banilor nu reuşea să-şi cumpere cartelă de masă şi îşi gătea singur, în cameră, mâncăruri ieftine. Mâncarea lui de bază era cartofii prăjiţi, făcută pe reşou în cameră. Ne ruga şi noi îl serveam cu pâine de la cantină. Într-o excursie, la Cabana Dochia, împreună cu colegii care făceau practica de vară la Uzina Mecanică Roman, însoţiţi de doamna Biliuţă, asistenta de la Mecanica Fluidelor, mi-am format o impresie foarte bună despre maturitatea şi calităţile lui narative;
* Bâtlan Viorel, coleg venit de prin Bicaz, cam cu 12-13 ani mai mare decât promoţia, un tip solid, foarte serios, dar cu unele greutăţi în pregătirea de specialitate, mai ales la disciplinele cu multe noţiuni matematice. Era foarte ambiţios şi se consuma foarte mult pentru insuccese, ceea i-a cauzat tulburări psihice şi internarea la Spitalul de Psihiatrie. A repetat anul III şi nu mai ştiu ce a urmat. Mai recent am aflat că locuioeşte în Canada.