Facultatea mea - fragment 2

CAPITOLUL I.- PROFESORII
Despre profesori am amintiri mai mult sau mai puţin ample, după cum s-au făcut prezenţi în viaţa noastră. Eu prezint percepţia mea, dar cred că mulţi colegi au imagini similare:
* Domnul Arsenie Oprea, profesor de Analiză Matematică, un om cam la 55 ani, şaten, cu tendinţă de chelie. Explica bine şi era tare pretenţios la examene. Cu mâna dreaptă scria la tablă, iar stânga o ţinea în buzunarul de la pantaloni. Deşi îi cam trăgea cu paharul, noi studenţii îi purtam multă consideraţie. Primul examen din viaţa mea de student l-am avut cu nea Oprică. Am pornit de la internatul de pe Cloşca, cu inima strânsă, cu morcov mare, dar bravam în învingători. Pe drumul de la cămin până la corpul A, unde urma „supliciul” examenului, am mers în grup toţi cei care locuiam la cămin. Prin dreptul Bibliotecii Mihail Eminescu, a apărut în faţa noastră o doamnă şi la iniţiativa lui Pufu Ion ( Jimi ) am început să mergem pe urmele doamnei respective, în pas indian, în zig – zag, ca la fesival. Doamna nu a observat nimic, deşi am mers aşa cam 500 m. Dumnezeu i-a pedepsit mai tare pe iniţiatori: Pufu şi Agapie. Amândoi au picat la examenul cu nea Oprică şi să vezi oftaturi, mai ales la Jimi, toată după amiaza şi noaptea. Nota mea a fost 6,00, acceptabilă comparativ cu majoritatea colegilor;
* Domnul Toma Farcaş, profesor de Tehnologia Materialelor, om cam la 60 de ani, cu capul alb, rotund. Preda pe înţelesul nostru şi obţineam notiţe foarte bune. Colegul Nicu Vlăsceanu nu prea avea răbdare să ia notiţe şi pentru examen a apelat la mine, să tocim împreună. Ne-am băgat la subsolul căminului 30 Decembrie şi luam fiecare curs, îl dezbăteam până la memorare. Am fost defavorizat, căci nu m-am putut desfăşura în ritmul meu şi câteva cursuri nu le-am pregătit. Nicu a fost norocos că nu i-a picat subiecte din cursurile neînvăţate şi a luat nota 9,00, dar eu am fost ghinionist şi am luat doar 5,00;
* Domnul Gheorghe Ailincăi, profesor de Studiul Materialelor, om cam la 45 ani, foarte serios şi pretenţios la examene. Nu am ce spune mai deosebit despre dumnealui, dar mi-a rămas ca o imagine plăcută. Asistentul pe care-l avea la laborator, Zamfir, era şi el serios şi bonom. La analizele microscopice pe care le făceam mi-au plăcut descrierile probelor metalografice. La colocviul de laborator am avut mare noroc să recunosc şi să descriu bine proba pe care am primit-o şi asistentul a fost generos, dându-mi nota maximă;
* Domnul Alexandru Matei, profesor de Desen Tehnic şi Geometrie Descriptivă, era un om pe la 60 ani, foarte serios şi cu expuneri bune. Când examina studenţii, în afară de ce observa pe tablă, vorbele studenţilor erau citite de pe buze. Unii colegi se întorceau mai cu spatele şi nu erau prea bine observaţi de profesor şi pentru a nu dovedi că nu i-a auzit, profesorul le dădea note mai mari. Erau grele exerciţiile la Geometrie Descriptivă, cu situaţii deosebite de intersecţii, greu de descifrat. Am avut şi eu o asemenea situaţie şi am aplicat schema vorbirii mai într-o parte, pentru a-l încurca pe profesor în a-mi citi pe buze unele răspunsuri şovăielnice. Asistentul lui nea Matei era Leonard Cuţu. El l-a înlocuit pe profesor în mare măsură la orele de predare, cu întregul an de studiu şi era foarte meticulos la seminarii;
* Doamna Malca Bercovici, profesoară de Geometrie Analitică şi Diferenţială, femeie cam la 50 ani, suferindă de reumatism. Făcea expuneri foarte bune şi era foarte pretenţioasă la examene. Când mi-a venit rândul să fiu examinat, s-a băgat în faţă Spârleanu, un oltean foarte ambiţios. El dorea să fie ascultat mai devreme dintrun anumit motiv. Profesoara, având şi o criză reumatismală, s-a cam inervat şi totuşi l-a ascultat. Spârleanu nu s-a descurcat la tablă şi a insistat să i se mai dea un bilet. În timp ce el a fost trecut în bancă să rezolve al doilea subiect, am fost scos la tablă eu, în atmosfera aceea tensionată. Pe deasupra am mai aflat că la lucrarea scrisă primisem nota 4,00, dar am fost pe subiect la oral şi am primit nota maximă şi deci media scris-oral 7,00. Am dezavuat atitudinea lui Spârleanu şi de fapt nici nu ştiu dacă a reuşit să treacă examenul acela;
* Domnul Dumitru Mangeron, Profesor de Mecanică şi Matematici Speciale, om de o statură potrivită, cam la vârsta de 60 ani, cu o figură distinsă, de savant, ceea ce şi era. Făcuse studii la Paris şi era doctor honoris causa al Universităţii Sorbona. A avut mari contribuţii în Aeronautica Spaţială Sovietică. A generalizat ecuaţiile lui Lagrange. Cu această descoperire se lăuda adeseori în faţa studenţilor. Prima întâlnire la cursuri cu domnul Mangeron a fost pompoasă, cu aplauzele noastre şi cu trecerea profesorului printre bănci, cu strângeri de mâini. A luat-o de la un capăt şi a închis circuitul în acelaşi loc. Un coleg a întins mâna a doua oară, mutându-se în altă bancă, iar domnul Mangeron i-a spus: „Dragul meu, mai dăm o dată, dacă aşa vrei!”, ceea ce a stârnit un murmur de admiraţie pentru spiritul de observaţie al dumnealui.
Despre domnul Mangeron am o înaltă apreciere privind realizările ştiinţifice, dar nu prea-i înţelegeam predarea. La predare era debordant şi se cam abătea de la subiect, ducând expunerea spre temele lui preferate: giroscopul, teorema Mangeron (ecuaţia generalizată, dedusă din ecuaţiile lui Lagrange), meritele dumnealui în dezvoltarea teoriei spaţiale şi alte divagaţii. Bineînţeles că la el nu se prea puteau lua notiţe şi nici cursuri litografiate după care să învăţăm, nu erau. Subiectele de examinare erau ticluite din memorie, fără nici-o legătură cu expunerile de la cursuri. Era preţuit de noi pentru modestia care-l caracteriza. Recunoştea figurile studenţilor lui, sau poate citea în ochii trecătorilor că-l cunosc pe dumnealui şi avea obiceiul să salute primul la întâlnirile ocazionale. Avea pasul mereu grăbit, sprinten, deşi avea peste 60 ani. Se spunea că nu prea era agreat de regimul comunist. Auzisem că a fost racolat de Gărzile de Fier, ca acestea să-şi ridice credibilitatea cu oameni de ştiinţă. La cursuri venea mai totdeauna cu oarecare întârziere sau chiar nu venea. Când venea avea o dezinvoltură în expuneri, dar aşa cum am mai spus, totdeauna pe lângă tema propusă. Într-o zi intră în amfiteatru, scrie pe tablă o ecuaţie şi întreabă dacă ştim ce reprezintă. A răspuns un coleg că este ecuaţia cercului. Domnul Mangeron l-a lăudat pe student şi a început să ne povestească, cu un ton nazal, despre o întâmplare autentică la Facultatea de Agronomie: „Dragii mei, dragii mei, am mers la Agronomie şi le-am pus pe tablă ecuaţia asta ( şi a scris pe tablă ecuaţia unei integrale). I-am întrebat ce reprezintă şi nu au ştiut şi atunci eu le-am spus că este o sfântă integrală şi nu coada vacii” Desigur că studenţii s-au amuzat şi au râs, dar râsul mai era şi pentru a-i face plăcere profesorului. Colegul Drenea Pompiliu l-a abordat pe nea Mitică după un curs, explicându-i despre invenţia lui şi rugând să fie ajutat pentru a-i realiza un calcul matematic. Nea Mitică l-a ascultat şi apoi i-a zis: „Dragul meu, dragul meu, mai învaţă puţină aritmetică şi pe urmă stăm de vorbă!” La examenele ţinute cu noi se luau note după aprecierile asistentei Elena Giurcă, o doamnă tânără şi cu mină relaxantă, care mai făcea cât de cât ceva mecanică şi matematici speciale cu noi. La examenul de Matematici Speciale, am primit pe bilet nişte ecuaţii, care mi s-au părut a fi de gradul I. Nu văzusem exponenţii, căci erau mascaţi de o linie imprimată pe coala biletului. Am prezentat ecuaţiile unei drepte şi profesorul a zis: „Foarte bine, dragul meu, foarte bine!”, dar după câteva clipe îmi spune că nu am ţinut cont de exponenţi. Am explicat că nu i-am observat, a zis că nu-i nimic, dar nu mi-a dat mai mult de 7,00. De fapt eram un produs al mediocrităţii predării dumnealui;
* Domnul Octav Munteanu (moş King), profesor de Teoria Mecanismelor, un om la 60 ani, cu o statură de urs, cu o faţă mongoloidă, întunecată. Era punctual la cursuri, dar acoperea cu spatele lui aproape întreaga vizibilitate la tablă şi pe deasupra, ceea ce scria cu dreapta, ştergea repede cu stânga. Examenul la Teoria Mecanismelor l-am susţinut în Cabinetul de Specialitate, care avea o sală pentru studenţi şi un cabinet al profesorului. Moş King era un împătimit al cafelei şi făcea naveta între birou şi sala de examinare Scotea câte un student la tablă, cerea să fie expuse răspunsurile pe tablă şi din când în când venea să vadă ce s-a răspuns. Am pătimit şi eu la tablă cu Proiectarea Camelor. M-am descurcat cam greu, căci nu aveam suficient de bine structurată această disciplină, urmare şi a stilului deficitar de predare, având multe cuvinte lipsă în notiţe. Un coleg de la altă clasă, Giura, a insistat să i se mărească nota spunând că merită mai mult şi că nu este mulţumit cum a fost notat. A trepidat un pic moş King, dar i-a oferit încă un bilet şi i-a dat studentului nota 8,00;
* Domnul Aurel Răileanu ( Mosorel), profesor de Toleranţe şi Măsurători, un tip cam bondoc ( ca un bursuc), şaten, cu figura încruntată şi vocabularul cam zdrenţăros. Avea expuneri foarte clare, făcea schiţe frumoase pe tablă şi puteam să luăm notiţe bune. Era foarte dificil la examene. Un coleg, Belţa Ştefan, povestea cum de a rămas repetent şi a ajuns în an cu noi. Fănică avea un frate mai mare ca vârstă, dar în grupă cu el. La examenul de Toleranţe, Mosorel a dat notă maximă pentru fratele lui Fănică ( băiat deştept, care avea să devină asistent universitar), iar lui Fănică i-a spus că trebuie să mai înveţe, doar nu vrea să fie în acelaşi an cu frate-său. La corigenţă, profesorul îl întreabă pe Fănică, ce număr de bilet are şi acesta îi spune că zero şi cum de fapt profesorul nota biletele cu litere, l-a admonestat pe Fănică: „ E O, măi boule!”, apoi i-a cerut să ia loc. Fănică, încurcat, a luat loc pe un scaun lângă profesor şi acesta i-a reproşat: „Nu acolo măi boule, ăla e locul asistentului meu!” Aşa s-au creat condiţiile unei repetări a anului. Fănică a mai repetat o dată anul trei, din cauza Termotehnicii, pe care n-o înţelegea de fel şi domnul Bendescu l-a taxat fără comentarii. Avea Mosorel un băiat, student în an după noi şi cam slab la pricepere. Mosorel se purta cam dur cu feciorul său, batjocorindu-l uneori. Faţă de grupa de studenţi ai juniorului, Mosorel a zis: „Măi, tu trebuia să fii frumos ca mă-ta şi deştept ca mine şi ai ieşit invers!” Când am susţinut examen la dumnealui am răspuns bine la subiecte şi începuse să scrie în carnet nota 9,00, dar ca o curiozitate m-a întrebat ce am lucrat înainte şi eu i-am spus că am fost asistent medical. Reacţia lui a fost ostilă unei asemenea situaţii şi mi-a spus că era mai bine să rămân asistent. Nu ştiu ce a vrut să spună cu asta, dar nota a devenit 6,00. După câţiva ani de la terminarea facultăţii am mers cu ceva probleme de aparatură de control. A fost foarte amabil şi volubil, se vedea că era bucuros să fie consultat de un fost student. Tot atunci am aflat că nu mai era poreclit Mosorel ci altfel, probabil din aceleaşi considerente de vorbire buruienoasă;
* Domnul Nicolae Calinicenko (moş Kaţ), profesor de Fizică, un prototip de rusnac, cam la 65 ani, de statură medie, cu comportament cam învechit, după cum ni se părea nouă. Ţinea orele, de obicei în amfiteatrul P1 şi obişnuia să vină cu aparatură pentru demonstrarea unor fenomene. Îmi aduc aminte cum se făcea întuneric în amfiteatru pentru a prezenta fenomenele legate de analiza şi sinteza luminii. Erau interesante şi le urmăream, dar unii colegi atât aşteptau să se stingă lumina şi tuleo afară la alte interese pe care le aveau. Prezenţa se striga la începutul cursului şi după ce se reaprindea lumina nu mai era timp de o altă prezenţă, sau poate că nici nu observa că sala era aproape goală;
* Domnul Constantin Ciobanu, profesor de Mecanica Fluidelor, apropiat vârstei de 60 ani, om serios şi sever, semănând de asemeni a rusnac. Avea expuneri pe înţelesul nostru şi puteam lua notiţe bune. Avea pretenţia să memorăm formule şi să ştim bine demonstraţiile, care nu erau chiar simple. La examenul cu dumnealui, ţinut la ultimul etaj al corpului A, într-o sală mică, îngrămădită, care avea doar un gemuleţ ce dădea o privelişte anostă, banca examinatorului era lângă fereastră, iar examinaţii stăteau în patru bănci aşezate la 90 grade faţă de banca profesorului. Aici aveam loc doar să ne învârtim pentru primirea biletelor de examen şi să ne aşezăm în băncile nedemne pentru calitatea de student. Eram bucuros că am primit un bilet pe care-l ştiam bine, dar n-am ţinut cont că nu trebuie să zici hop până nu treci puntea. În banca din faţa mea se afla Fănică Belţa, care m-a rugat să-l ajut.
I-am scris un bileţel şi cum l-a scăpat pe sub bancă, i-a atras atenţia profesorului. Profesorului i s-o fi părut că e ceva în neregulă cu mine şi m-a atenţionat. Privea profesorul pe fereastră şi deodată întorcea privirea în sală pentru a surprinde nereguli. Necazul meu a fost că
i-a căşunat profesorului pe mine. La examinare mi-a cerut, suplimentar, o formulă şi mi s-a creat un vid în creier încât m-am pierdut şi am pierdut examenul. Am ieşit destul de relaxat afară şi la întrebarea colegilor asupra ce am făcut le-am relatat despre formula respectivă şi de data asta mi-a revenit perfect în memorie şi le-am spus-o. La examinarea din toamnă m-am descurcat foarte bine, dar n-am primit decât 6,00;
* Domnul Dumitru Bărbulescu, profesor de Electrotehnică, decan al Facultăţii de Electrotehnică, om cam la 50 ani, care nu exprima multă severitate dar avea cu carul. Putea fi poreclit domnul De Ce, căci aşa obişnuia să şicaneze studenţii cu acele întrebări repetate, până-şi dădea seama dacă au înţeles subiectele în discuţie. Ne dădea notiţe bune, dar expunea cam repede şi trebuia să prescurtăm, atât cât să puteam înţelege ce am scris. Acelaşi Fănică Belţa mi-a făcut figura, căci în timpul semestrului mi-a cerut să-i împrumut caietul de notiţe şi a uitat să mi-l înapoieze cca două săptămâni. Nici eu nu-mi aduceam aminte cui l-am dat. Am intrat într-un fel de panică şi în acea perioadă nu mi-am luat notiţe. Nu eram obişnuit să iau notiţe pe foi şi eram foarte decepţionat. Am învăţat mult pentru examen, mai puţin cursul despre Fluxul Magnetic. În noaptea înainte de examen am visat că zburam pe deasupra unei ape line şi numai eu reuşeam aşa ceva, ceea ce mi-a dat o bună dispoziţie. Am nimerit exact Fluxul Magnetic şi n-am avut altceva de făcut decât să mă scuz şi să ies de sub presiunea domnului De Ce. Era primul examen pe care-l picasem şi vacanţa nu prea mi-a priit. Am citit de 9 ori materia şi o ştiam pe de rost, cunoscând şi toate întrepătrunderile, aşa că eram dispus să intru în maşinăria de examinare a domnului De Ce. Am primit nota 9,00 şi satisfacţia că eforturile îmi erau răsplătite cu bursă;
Doamna Cornelia Horbaniuc, profesoară de Limba Germană, femeie frumoasă, cam la 45 ani, foarte explicită în expuneri şi înţelegătoare cu începătorii. Am avut noroc că-l aveam coleg de bancă pe Zăgreanu, care ştia la perfecţie limba germană şi mă dumirea de câte ori era nevoie, aşa încât la fiecare semestru primeam nota 7,00, cu excepţia anului trei când am amânat pe toamnă pentru notă mai mare de 5,00, care-mi era oferită la acea examinare. La cursuri, Zăgreanu, cam afemeiat, obişnuia să arunce câte ceva pe sub bancă şi să-şi arunce privirea pe sub catedră, unde doamna oferea vizibilitate cam clară spre dedesubturi. Într-o zi mergând spre cantina de la căminul 30 Decembrie, povesteam lui Gaal Csaba, despre maşinaţiile lui Zăgreanu cu aruncarea pixului pe sub bancă şi ce privelişte minunată ne-a oferit doamna. Vorbeam destul de tare şi deodată Ciobi îmi arată cu degetul si-mi spune: „Măi, ia uite!” Am văzut că la un metru în faţa noastră se afla doamna Horbaniuc şi apoi mi s-a întunecat vederea de emoţie şi ciudă. Se prea poate ca nota de cinci să fi fost efectul acelei întâmplări. Dacă până atunci mă simţeam simpatizat, am observat apoi o privire rece, potrivnică. Până în toamnă cred că s-a mai amortizat supărarea doamnei şi am primit nota obişnuită, 7,00;
* Domnul Nicolae Popinceanu, profesor de Organe de Maşini, un moldovean get-beget, blonduţ, cam la 50 de ani, singuratec ( avea unele probleme de familie, cu un băiat mare, care probabil îl cam necăjea, iar soţia îl părăsise). Îmi plăcea mult fizionomia lui şi eram emotiv în conversaţii. Făceam cu dumnealui şi proiectele la Organe de Maşini, la care avea doar o prezenţă simbolică. Prima examinare am avut-o la proiect şi profesorul s-a comportat ciudat. Studenţii treceau prin faţa lui, prezentând proiectele şi primeau aprecieri cam după ochi. Înaintea mea a intrat Florescu, un rugbist, care avea în spate o carieră sportivă frumoasă pe la Dinamo şi alte echipe din campionatul naţional. Domnul Popinceanu i-a zis că nu prea l-a văzut în tipul orelor de proiectare şi că nu prea merită să fie trecut. Florescu a spus că el este rugbist la CSMS Iaşi şi că a avut multe deplasări. Atunci profesorul: „Ei măi, dacă-i aşa îţi dau şapte!”, căci avea domnul Popinceanu mult respect pentru sportivi. Iaca vine şi rândul meu. Profesorul, pontos şi fără să fi văzut munca ce o depusesem la proiect îmi zice: „Ei, măi, tu nu eşti sportiv, deci îţi dau şase.” Eu mă revolt, dar cu ton rugător îi spun: „Tovarăşe profesor, măcar uitaţi-vă prin proiectul meu, că am muncit şi cu nota asta a dumneavoastră sunt în pericol de a-mi pierde bursa!” Mă priveşte ciudat şi: „Hai mă, dacă te milogeşti atâta, îţi dau şapte!” La examenul teoretic, deşi am ştiut foarte bine şi consideram că aş merita un 9,00, şi-a adus aminte: „Ţi-aş da mai mult dar te-ai milogit la proiect.” Se vedea că-s abonat la nota 7,00. Căpătase chiar o anumită simpatie pentru mine, dar la nivelul notei menţionate. Aşa s-a făcut că şi la următoarele doua examinări am primit câte un 7,00, chiar dacă la ultima înfăţişare am răspuns doar de un 5,00.. Pe Costică Agapie l-a anunţat că l-a picat, dar când a terminat de ţinut examinările, s-a întâmplat să meargă alături de mine spre ieşirea din clădire şi mi-a zis: „ Măi, eşti un băiat bun şi te vei descurca în viaţă, iar Agapie ăsta, am să-i dau drumul şi lui”. Asta mi-a format şi mai bine imaginea despre bonomia domnului Popinceanu;
* Domnul Victor Bauşic, Profesor de Rezistenţa Materialelor, un om la 50 ani, bine făcut, şaten, cu părul parcat în părţi. Preda dezinvolt, ţinându-ne atenţia mereu trează. Era sever, dar drept la notare. Avea ca asistent pe un domn Iulian Miroş, foarte chipeş, care semăna în oarecare măsură cu fotbalistul Stoicescu de la CSMS Iaşi. Apariţia domnului Bauşic la ore părea venită de undeva din înalturi şi rămânea înălţătoare;
* Domnul Alexandru Rener, profesor la Maşini Unelte şi Scule, om la 45 de ani, cu o figură de neamţ şi comportament pe măsură. Ar trebui să vorbesc mult despre dumnealui căci ne-a umplut sufletele cu bonomie, indulgenţă şi îndrumări frumoase. A avut şi misiunea de îdrumător al grupei noastre şi l-am simţit destul de apropiat nouă;
* Domnul Vitalie Belousov, profesor de Proiectarea Sculelor şi Dispozitivelor. Avea cam 45 ani, figură de rus şi foarte preocupat de inventică în specialitate. A insistat foarte mult pe inventarea unei maşini universale de ascuţit în coordonate. Acest tip de maşină a fost omologat la Întreprinderea Mecanică Suceava, ceea ce a favorizat cuprinderea unor coautori cu mai puţine contribuţii la procesul de invenţie ( Chifan – directorul, Irimia- directorul adjunct, Belţa – mecanicul şef şi alţii ). Domnul Belousov, preda foarte bine, sistematizat şi pe înţeles şi ne simţeam ruşinaţi în caz că-l dezamăgeam;
* Domnul Constantin Picoş, decan şi profesor de Tehnologia Construcţiilor de Maşini, om la 50 ani, cu un chip înnourat, pe care nu l-am remarcat cu ceva deosebit, dar şi-a făcut conştiincios orele de predare şi dădea cursuri bune;
* Domnul Justin Bendescu, profesor de Termotehnică, un om tânăr, cam la 40 ani, cu pasiune pentru fotbal, dar foarte sever la examene. Examenul la Bendescu era considerat „cui”. Am învăţat cât am putut de bine şi am fost frecat mult pentru a mi se da nota de trecere. Mulţi colegi au picat acel examen şi unii au repetat anul. În timpul examenului mi s-a pus şi o întrebare de baraj, care decidea a fi sau a nu fi. Profesorul ţinea mult la definiţii şi am fost întrebat de definiţia caloriei. Pentru a nu greşi, am scris acea definiţie pe tablă şi apoi m-am întors cu faţa către profesor şi am enunţat-o. Domnul Bendescu nu a fost suficient de atent şi mi-a spus că am greşit. Eu, atunci, l-am rugat să vadă enunţul de pe tablă, care m-a salvat. Frecuşul a venit şi din cauză că la proba scrisă greşisem problema;
* Domnul Cristian Linde, profesor de Maşini de Ridicat şi Transportat, om la 55 ani, şaten, cu faţa smeadă, sobru, conştiincios şi foarte sever. Era tot un profesor „ cui”. Ţinea foarte mult la efectuarea de către studenţi a problemelor recomandate, încât la examen ne lăsa cu caietele deschise şi nu puteam să facem problemele decât dacă le aveam deja rezolvate pe caiete. Am fost cam leneş în timpul anului şi m-am ales cu nota 3,00 la lucrarea scrisă. M-a costat mult lenea, că deşi cunoşteam binişor teoria, am fost supus unui frecuş zdravăn. Era vara lui 1966, în timpul campionatului mondial de fotbal. Am intrat în sala de examen cu inima cât un purice, am tras biletul şi m-am aşezat în bancă. Am mâzgălit pe ciornă o caricatură de răspuns şi mă străduiam să-i mai adaug câte ceva. A trecut domnul Linde pe lângă mine, a văzut ce aveam scris şi mi-a precizat că vrea secţiune prin lanţul cu eclise pe care-l schiţasem. Mi s-a pus un văl de ceaţă şi m-a cuprins o dezorientare încât mă consideram picat, totuşi la momentul oportun, înainte de a mă vizita profesorul din nou, aveam o iluminare, poate de la Dumnezeu venită şi rezolvam situaţia. Procedeul s-a repetat de 7-8 ori şi de fiecare dată speranţele îmi săreau în aer şi iar reveneau. După cca 5 ore de frecuş, domnul profesor îmi spune că îmi mai pune o întrebare şi dacă răspund, scap. Acelaşi suspans şi acelaşi deznodământ. Când mi-a cerut carnetul pentru a-mi trece nota, pluteam în al noulea cer. În timp ce mă examina pe mine erau şi alţi colegi supuşi aceluiaşi travaliu. Colega Rădulescu, care luase 10,00 la lucrarea scrisă, s-a pierdut foarte tare şi profesorul tot îi spunea că vrea s-o ajute pentru lucrarea scrisă, foarte bună, pe care o făcuse. Se dezbătea Planul Înclinat. Din păcate nu a putut fi ajutată şi a fost nevoită să iasă plângând. Când am ieşit din examen am sărit în sus de bucurie şi le spuneam colegilor că mă simt ca Eusebio după marcarea unui gol. Aveam în vedere că la acel campionat mondial, Portugalia era în mare formă şi datorită geniului lui Eusebio;
* Domnul Ion Condrea, profesor de Hidraulica Maşinilor Unelte, tânăr cam la 40 ani, foarte doxat încât se vorbea că este solicitat de uzinele grele din Iaşi, dar cu explicaţiile nu stătea chiar bine. Nu găseam o ordine în expunere şi îmi devenea de neînţeles. Nu puteam lua notiţe bune şi aveam greutăţi în perceperea materiei. Din cauzele menţionate am amânat examenul pentru toamna anului respectiv (1966);
* Domnul Dumitru Zetu, profesor de Maşini Unelte Auomate, un bărbat frumos şi solid, parcă o copie a lui Simons Templer. Cu toate că avea încadrarea doar de asistent, probabil că a fost preferat să predea cursuri. Se pregătea cu multă dăruire pentru predare şi eram uimiţi cum ţinea minte pe de rost atâtea scheme şi expuneri complicate. Avea o cursivitate impresionantă în expunere. Deşi am obţinut numai 6,00 la examenul cu dumnealui, pot spune că am înţeles bine cursurile şi mi-am format o logică a componenţei şi funcţionalităţii dispozitivelor, mecanismelor şi maşinilor automate. După examenul cu dumnealui a urmat examenul la Organizarea şi Planificarea Întreprinderilor Industriale, cu domnul Eugen Florea, un profesor care în notările lui ţinea mult cont de nota de la examenul precedent. Acest comportament al lui m-a obligat să modific pe carnetul meu de student, nota la Maşini Unelte Automate. Domnul Florea s-a cam prins de şmecherie, dar nu mi-a reproşat nimic şi mi-a dat nota 8,00, ca apoi să-i spună secretarei, doamna Bortică, că am falsificat o notă şi aceasta m-a certat. I-am explicat situaţia şi i-am spus şi domnului Zetu despre păţanie;
* Domnul Gheorghe Coman, profesor de Tehnologia Construcţiilor de Maşini, om cam la 40 ani, statură medie, părul negru, sprâncene groase. Părea mereu încruntat. Puteam lua notiţe bunişoare, dar cam citea după caietul de cursuri şi nu dădea nici-un fel de explicaţii. Examinarea o făcea urmărind, după caietul său, corectitudinea răspunsurilor. Colegii cam făceau glume pe seama dumnealui şi se apelau cu „ Coman”. Nu cred că era slab, ci poate că preda o disciplină pe care nu o stăpânea suficient de bine;
* Domnul Dan Nicolescu, profesor la disciplina Prese şi Maşini de Prelucrat Tablă. Avea cam 45 ani, era holtei şi nu prea le avea cu disciplina pe care ne-o preda. Preda după caietul de cursuri, expunea pe tablă schiţe pe care nu prea le înţelegeam şi examina cu răspunsurile scrise în faţă. Dacă vreun student ieşea din litera cursului, era considerat că a răspuns slab. Mai avea şi slăbiciunea de a acorda note mai mari celor cu mai mult tupeu. Dacă i se părea că un student apare mai umil, îl considera mai nepregătit. Studenţii au observat că păstrează aceleaşi bilete de examen de câţiva ani, îşi notau subiectele de la fiecare bilet şi învăţau acele subiecte. Pe spatele biletelor erau unele semne, ceea ce uşura alegerea biletului. Cei care învăţau mai puţin stăteau pe tot parcursul examenului la uşa sălii de examen, aflau ce au tras colegii şi vizau un alt bilet, cu semnul respectiv. Un coleg, Fănică Margine, de la grupa 277, care s-a supărat că a primit notă slabă, a protestat spunând că el a învăţat cinstit şi a divulgat secretul celor care luau note mari fără a învăţa. Dan Nicolescu a trecut imediat la acţiune şi a doua zi, la examinarea noastră, avea biletele modificate. Pe mine nu mă incomoda asta ci faptul că fiind emotiv şi respectuos m-a tratat cu notă slabă;
* Domnul Vladimir Burgard, profesor la AEMU ( Acţionarea Electrică a Maşinilor Unelte) şi CAMU ( Controlul Automat al Maşinilor Unelte). Era profesor tânăr, de statură medie, blonduţ. Ne dădea cursuri bune şi era darnic la notare. Simţeam că aveam în faţă un om cu multă bonomie, preocupat mult de calitatea muncii lui;
* Doamna Rodica Cepăreanu, profesoară de Socialism Ştiinţific, doamnă tânără, brunetă cu părul cârlionţat, foarte frumoasă şi deşteaptă. Preda cu multă dezinvoltură, într-un tempo de ni se topea pasta şi lăsa pete pe caiete. O admiram şi învăţam de plăcere;
* Domnul Ion Marica, profesor de Educaţie Fizică, un domn şaten, înăltuţ şi cu alură sportivă. Mi-au plăcut mult orele cu dumnealui, pentru că erau aplicative. Făceam baschet, alergări, gimnastică. La o testare a rezistenţei la alergări, pe stadionul din Copou, colega Spânu Livia povestea cum unii admiratori aflaţi în tribune, se amuzau referitor la corpolenţa ei şi la faptul că era în coada plutonului, spunând: „ Ia priviţi ce coadă puternică! Ce şuturi are!”. Cred că-i plăcea Liviei să fie caracterizată ca puternică. Simţea că-i clocotesc hormonii. La câţiva ani după absolvirea noastră, am aflat că domnul Marica a devenit antrenorul echipei de fotbal Politehnica Iaşi şi m-am simţit tare mândru pentru ascensiunea fostului nostru profesor;
* Domnu David Peretz, profesor de ALA(Apărarea Locală Antiaeriană), un domn simpatic, evreuţ cumsecade, serios în profesia lui. Făcea parte din Catedra de Termotehnică şi era destul de renumit pentru severitatea pe care o avea la examenele de Termotehnică, dar la disciplina ALA, pe care o preda la noi era indulgent şi dădea note mari. Când eram prin anul IV am aflat că domnul Peretz s-a repatriat în Israel;
* Doamna Rodica Davideanu, profesoara de Economia Contabilă şi Analiză Economică. Nu prea-i reţin profilul, dar a predat foarte bine şi mai păstrez încă manualul recomandat de dânsa;
* Doamna Georgeta Macarie, profesoară la Economia Politică.
Dintre asistenţii universitari îmi amintesc cu plăcere de: Iulian Miroş (Rezistenţa Materialelor), Boris Plăhteanu (Maşini Unelte), Leonard Cuţu (Desen Tehnic şi Geometrie Descriptivă), Liviu Ciobanu (Analiza Matematică), Ion Zamfir (Studiul Materialelor), Elena Giurcă ( Matematici Speciale), Acker (Geometria Analitică şi Diferenţială), Cezar Duca (Mecanisme şi Organe de Maşini), Paraschiva Haba ( Electrotehnică), doamna Biliuţă ( Mecanica Fluidelor), Dumitru Anghelache (Termotehnică), Emil Uncheşel (Toleranţe), Mircea Cozmâncă( Scule Aşchietoare). Toţi asistenţii au fost oameni respectabili. O remarcă aparte am pentru domnul Acker, pentru felul tacticos cu care bătea lungul sălii de curs şi pentru scărpinatul strategic în urechi, folosind trecerea mâinii peste cap, pentru a se scărpina la urechea opusă. Unii colegi mai hâtri, considerau acel stil de scărpinat ca un gest contra naturii şi dacă vroiau să jignească pe cineva, îi spuneau: „ Măi, eşti Acker la cap?” Am amintiri mai deosebite şi de doamna Biliuţă, pentru excursia pe care a organizat-o cu noi în timpul practicii la Uzinele Roman, în calitatea pe care o avea de îndrumătoare de practică. A fost o excursie care ne-a lăsat foarte multe amintiri plăcute.
Cu domnii Plăhteanu, Zetu şi Cozmâncă, m-am întâlnit şi după mulţi ani de la terminarea facultăţii, prin anii 1999 – 2000, pe când eram inspector şcolar iar dumnealor participau la inspecţiile de gradul I, în comisia de inspecţie. Am participat şi eu în acele comisii, din partea Inspectoratului Şcolar. Am avut prilejul să port discuţii mai apropiate cu domniile lor, dar am rămas cam deprimat de transformările fizice ca amprentă a anilor scurşi.