Facultatea mea - fragment 1

VIAŢA DE CĂMIN

În anul I am fost cazaţi la căminul de pe strada Cloşca, cu clădiri vechi, dormitoare mari. Se putea observa că destinaţia iniţială a fost cu totul alta. Pentru câteva grupe din anul nostru au fost repartizate două dormitoare sistem vagon. Dormitoarele erau foarte mari, dar ne simţeam foarte bine împreună. Am avut norocul că şi cantina era în aceeaşi clădire şi nu trebuia să ne deplasăm în altă locaţie pentru servitul mesei, mai ales pentru mesele de dimineaţa şi seara. Din acest cămin reţin ca deosebite câteva trăiri:
• Seara la culcare, sporovăiam mult şi glumeam,
tachinându-ne cu fel de fel de aprecieri şi apelative. Cel mai vioi la acele ore târzii era olteanul Aurelian Nicolaescu. Cine se prindea în hora glumelor lui, nu prea reuşea să-i facă faţă. Se lua mai ales de Geait, zicându-i câte îi treceau prin cap despre cadâne. Se lua şi de mine, dar mai puţin căci dimineaţa urma să fiu eu în formă şi el era somnoros şi morocănos;

• În dormitorul de lângă noi m-au amuzat Krşemenczky şi
Şmil, de la grupa 275. pentru felul în care-şi împărţeau un pat suprapus, având în vedere că erau dolofani şi abia încăpeau unul de altul. Şmil nu era căminist, dar stătea pe blat;
• Majoritatea colegilor învăţau în dormitoare şi ne amuzam
foarte mult de stilul de învăţare al lui Popescu. Stătea culcat pe pat, cu cartea sau caietul de cursuri deasupra capului şi nu apuca să citească mai mult de cinci minute că şi închina steagul, căzându-i cartea sau caietul pe faţă şi apoi ţine-te somn;
• Într-o zi ne-a trăsnit ideea de a merge să ne tăvălim prin
zăpadă, îmbrăcaţi numai în slip. Am dat şi eu curs la acea năzbâtie, căci îmi plăcea să bravez, dar numai eu ştiam cât de tare mă scutura gerul. Ne-am tăvălit prin zăpadă şi ne-am făcut poze. Pozele au ieşit tare întunecate şi neclare şi nu le-am păstrat.
Aveam baie în căminul nostru dar nu merita atenţie, având în vedere că în apropiere se afla baia turcească şi acolo puteam elimina prin toţi porii, oboseala şi murdăria de pe noi.
Prin anii II şi III am fost cazaţi la căminul 30 Decembrie. Aveam un director de cămin foarte prezent în viaţa noastră, dar mai ales pentru a ne urmări să nu facem ceva nepermis. În acea perioadă au început colegii să joace poker, dar pe beţe de chibrituri, sau în cel mai rău caz pe sume minuscule. Ne-a prins acel director de cămin, jucând poker şi întrucât eram şef de cameră m-a ameninţat că mă dă afară din cămin. În anul II stăteam la etaj cu cinci colegi în cameră ( Geait, Tomiţă, Sandu, Jimi şi Nicu) şi am avut o viaţă mai intensă şi mai frumoasă. Prin faţa căminului treceau şi fete de la 1 Mai, la cantină. Era o vreme de iarnă, cu multă zăpadă şi băieţii le cam bulgăreau pe fete, pentru a le dovedi simpatie. Uneori simpatia lua aspecte nedorite, dacă bulgării produceau dureri sau dacă fetele nu acceptau acel joc. Eu am făcut pariu cu colegii de cameră că-mi las mustaţă până la anul nou. Mustaţa îmi crescuse, dar colegii vroiau să câştige pariul ( cam 50 lei). Revenind la cameră, după ce am fost la masă şi trecând pe lângă o fată care plângea, am întrebat-o ce a păţit, dar ea mi-a reproşat că am lovit-o cu bulgăre de zăpadă şi era foarte furioasă. Am urcat sus la cameră şi aud la un moment dat că fata aceea plângea pe hol şi era împreună cu directorul de cămin. Fata spunea că-l recunoaşte pe cel care a lovit-o. Nu ştiu precis ce semnalmente a indicat, dar colegii s-au folosit de prilej şi mi-au spus că era vorba de unul mic cu mustaţă. Simţindu-mă cu musca pe căciulă, am mers iute la spălător şi haţ cu mustaţa, apoi am ieşit pe hol să întreb ce
s-a întâmplat. Am bravat că i-am fentat, dar se prea poate să mă fi fentat colegii pe mine, pentru a câştiga pariul cu mustaţa.
La începutul anului III, pentru a obţine un loc mai bun în cămin, am venit mult înaintea celorlalţi colegi şi am ocupat o cameră de patru paturi împreună cu Ţârcomnicu, Nuţu şi Vlăsceanu. Ne-am format o cameră de nefumători şi pe ideea asta ne-am luptat cu directorul de cămin să ne accepte acea cameră. Cameră era la parter, în „arealul” colegilor de anul V. Eu am făcut multe talente, dându-mă cu tulburări psihice şi ameninţându-l pe director că nu ştiu ce se poate întâmpla dacă mă mai deranjează. Pentru a fi mai convingător am mers la medicul internist al facultăţii, m-am prezentat ca fost asistent medical şi i-am explicat situaţia în care mă aflam. I-am cerut o adeverinţă că sufăr de tulburări psihice, pe care i-am prezentat-o directorului de cămin. Am fost crezut şi a luat măsuri în consecinţă. Nu ne-a dat camera pe care o ocupasem noi, ci una şi mai bună. I-a obligat pe colegii din anul V, care ocupau o cameră şi o foloseau şi ca atelier foto şi am fost mutaţi acolo. De la fereastra camerei admiram fetele când treceau la cantină. În acea cameră am studiat pentru examene şi am avut unele satisfacţii , dar şi suferinţe legate de mici insuccese. Din cei patru, pentru anul IV, am rămas doar doi. Nuţu a rămas repetent şi i-am simţit durerea manifestată printr-un plâns de se zguduia camera. Nicu Vlăsceanu a dorit să repete, căci îşi găsise aleasa inimii, la Chimie Industrială, dar din an mai mic şi a dorit să-i fie aproape, să termine împreună.
O notă aparte în viaţa căminului nostru a avut-o Drenea Pompiliu, un coleg cam haios, care avea vedenii de invenţii şi cu competenţa lui muncitorească, chiar încerca să le dovedească aplicabilitatea. Se ocupa Drenea de un Perpetuum Mobile, cu care spunea că va înlocui barajele. Într-o zi pe când am mers la spălător, să mă îngrijesc de igiena corporală, se aflau acolo Drenea şi câţiva colegi. Drenea prezenta două vase metalice, unul plutind în celălalt, şi pe principiul vaselor comunicante, după ce era atins nivelul de golire, apa se scurgea în chiuvetă. Chiuveta fiind ocupată cu şmecheria lui Pompiliu, am început să mă spăl la apa care curgea din vasul lui. Vai de mine, ce s-a supărat Drenea şi a început să ne catalogheze: „ Contabili CAP o să fiţi voi, nu înţelegeţi marea mea realizare!”
Din semestrul II al anului III, am locuit la Codrescu, la căminele noi. Pe amplasamentul respectiv erau dispuse ca într-un careu căminele pentru: Construcţii, Electrotehnică şi Mecanică. Cantina făcea şi ea parte din acel careu. Se crea un fel de curte interioară, în mijlocul căreia se aflau două terenuri de sport, unul pentru handbal şi unul pentru baschet. De fapt, ambele terenuri erau folosite pentru fotbal. Existau dispute verbale, glumeţe, între ocupanţii căminelor, mai ales între mecanici şi constructori. Adeseori se auzeau apelative, care parcurgeau spaţiul aerian dintre cămine. De o parte se scanda: „ Cărămidarii, cărămidarii!”, iar de cealaltă: „Ciocănarii, ciocănarii!” Pe terenurile de sport se încingeau meciuri foarte frumoase, la care participau împătimiţii jocului de fotbal. Se desfăşurau şi competiţii la care participau chiar şi jucători consacraţi: Cizic, Daneleţ, Inctze IV şi alţii din eşaloane inferioare. Pentru unii împătimiţi în ale fotbalului, studiile erau pe plan secundar, aşa se făcea că uneori şi târziu în noapte se juca fotbal şi numai supărarea unor colegi care aruncau cu borcane pe teren puneau capăt unor asemenea excese. Berlea Toader era şi el împătimit, ca fost portar de handbal prin Bârlad, dar el făcea din jocul lui de portar, mare divertisment. Se aşeza în poartă pe scaun, era eficient şi în acelaşi timp făcea unele jonglerii de circ. Tot el era şi animatorul întâlnirilor de fotbal, comice. S-au ţinut meciuri : grasul cu slabul; piticul cu girafa. Se înţelege felul în care erau alcătuite echipele. Era de comă să-i vezi pe Leiba şi Popescu, cum transpirau să facă faţă unora ca Lupchian şi Tudorache Nicuşor, dar şi dacă dădeau peste ei îi sufla ca pe fulgi. Era comic şi să vezi cum unii ca mine, Palade, Pufu, încercau să facă faţă cu girafele: Acroitoriţei, Lupchian şi alţii. Girafa juca pe sus iar piticul pe jos N-a fost bai căci Berlea, ca arbitru, avea totdeauna grijă ca meciurile să se termine la egalitate şi să se bată lovituri de departajare. Loviturile de departajare erau aproape toate apărate deoarece colegii se adunau în faţa porţii, lăsând doar un culoar mic , care ducea direct în braţele portarului. La acele întreceri, Berlea era scos din cameră pe fereastră, şezând pe scaun şi dus în mijlocul terenului pentru a arbitra. După cum am mai spus, mare amator de fotbal era şi Tomiţă, care ar fi mâncat fotbal cu pâine dacă se putea
Aveam la cămin o administratoră foarte bună, preocupată de curăţenia din camere şi chiar de plecarea studenţilor la cursuri. Venea dimineaţa prin camere şi îi trezea pe studenţi, uneori chiar dezvelindu-i. Se vorbea că unii colegi, mai tupeişti, se culcau goi, sub pături şi-i trăgeau câte o uimire administratoarei. Era poreclită Bubulina şi colegii se lăudau că a venit iar Bubulina şi a cules castraveţi. Treptat, Bubulina s-a lecuit de a mai trezi studenţii.
Mai erau interesante şedinţele din holul căminului, convocate de acelaşi şugubăţ Berlea. Sărmanul Drenea Pompiliu se tot scremea să-şi pună pe hârtie „descoperirile ştiinţifce”(idioţeniile) şi Todirică Belrlea nu-l scăpa din atenţie. S-a apucat Berlea de a copia câteva pagini de la Drenea şi a început a face vâlvă, citind colegilor ce a descoperit. Drenea a ascultat şi după câteva rânduri a sărit în sus „Hă, mi-ai furat invenţia! Cum ţi-ai permis? Să ştii că, cheia invenţiei e aici în cap!” Berlea a contestat că i-ar fi furat invenţia şi că el are multă consideraţie pentru savantul care este Drenea Pompiliu şi că l-a propus pentru premiul Nobel. S-a bucurat Drenea şi i-a mulţumit lui Berlea. La adunarea convocată de Berlea pe holul căminului a ieşit majoritatea colegilor. Clopotul acela mare, un fel de talangă, cu care Berlea ne chema la adunare şi amuzamentul pe care ni-l crea vestea că se discută despre invenţiile lui Drenea , creau o atmosferă de veselie deosebită. Berlea se urca pe un scaun şi striga: „Stimaţi colegi, ţin să vă anunţ că domnul Drenea Pompiliu este propus pentru premiul Nobel! Domnia sa a inventat legea stupifidităţii câmpului magnetic.” Râsete şi ovaţii. Drenea asculta cu atenţie, la prima frază se bucura, dar la a doua parcă se prindea că se face râs la adresa lui şi atunci bodogănea că noi o să ajungem contabili CAP. Sărmanul Drenea, nu prea stătea bine cu învăţătura, dar cu inventarea de invenţii era fruntaş. A poluat mult atmosfera facultăţii. Domnul Mitică Mangeron, a fost unul dintre cei care s-au arătat contrariaţi că asemenea specimene au ajuns în anul III. Se vorbea că profesorii l-au trecut pentru a vedea şi cei din ani mai mari cum e cu inventica. Şi domnul Anghelache de la Termotehnică m-a întrebat ce e cu Drenea , că nu ştie ce să facă, având în vedere că a primit atenţionare de la Minister să-l sprijine în realizările respective. I-am spus să nu-şi facă griji, că Drenea e sărit de pe fix.
Când mergeam la biblioteca Eminescu ( cam rar şi mai mult să mă fac remarcat ca băiat de cultură), găseam un abonat al bibliotecii, Mitruţă, din anul de după noi, care avea, ca şi Drenea, tulburări de comportament. Mergând să-şi caute loc şi văzând că nu prea erau, gândea cu voce tare „ Ha, să fiţi ai dracului, ţineţi locuri ocupate şi eu n-am unde să stau! Ha, să vă ia dracul pe toţi!” Până la urmă găsea un loc, se aşeza cu migală, apoi se simţea deranjat de cei care treceau pe culuar şi li se auzea tropotul încălţărilor , sau de cei care şuşoteau prin băncile apropiate, pentru a discuta diferite teme pe care le studiau. Dacă auzea tropăit, tropăia şi el la masa de studiu, dacă auzea conversaţii vorbea şi el de unul singur, cu voce destul de tare, încât să deranjeze pe cei din jur.
Pe la Crăciunul din anul IV, mă trezesc cu un plic. Avea scrisul asemănător cu al fratelui meu Oani. L-am deschis şi am citit: „Te aştept în faţa Căminului U2 – Moş Crăciun cel grăbit!” Eram curios, dar aproape sigur că-i fratele meu. Stupore, era o fată, Ţimpoc Rodica, din anul III la Chimie Pură. Cînd mergeam să învăţ, uneori nimeream prin Universitate şi am văzut o fată blonduţă, dar nu mă atrăgea în mod deosebit. Stăteam într-o bancă în spatele ei şi am făcut un gest cam golănesc, de mângâiere. Ea a observat, nu a zis nimic, dar s-a interesat de mine şi mi-a trimis acea scrisoare. Ne-am dat întâlniri şi am început să filosofăm pe multiple teme şi cel mai mult pe tema relaţiei băiat – fată. Relaţia asta a durat un an şi jumătate şi s-a încheiat după ce am intrat în producţie.