TE DEUM - fragment 2

Capit IV.- BANCHETUL – CINA CEA DE TAINĂ

28 iunie 2008, între orele 14,00 – 22,00
Ne întoarcem la Hotelul Moldova pentru masa festvă, programată între orele 14,00 – 22,00. Se oferă Lavric să mă ia cu maşina şi ajungem repede la locul potrivit. Încercare de veselie din partea tuturor colegilor, încă înainte de începerea chefului propriu zis. Iată-ne aşezaţi la mese, cam pe grupele colegiale. Grupa noastră se aşează aproape de cele două uşi: una care vine din hol şi alta care dă spre terasă. Amândouă uşile sunt ţinute deschise şi fără să ne dăm seama vom acumula ceva curent care va avea efect de răceală pentru mine. În secvenţa asta a întâlnirii noastre colegii şi-au dat drumul la frâiele distracţiei. Oare mai este loc de cuvinte? Acum nu prea mai am cuvinte să descriu plăcerile care ne-au patronat petrecerea, dar atunci cuvintele erau mai dese decât îmi mergea mintea. Am fixat pe peliculă imagini care atestă frumoasa atmosferă a petrecerii şi le-am întitulat astfel:
*O masă încărcată cu bunătăţi şi amintiri, cu Lişman, Docolin, Bichiş
*Pe masă au mai rămas puţine bunătăţi şi multe gânduri, cu Săveanu şi Manciu
*La masă cu Lavric şi Lişman
*Dascălu, Cefranov, Irimia într-un anturaj frumos.
*Sârbu, Săveanu, Manciu, Huzumă, Rusu, în anturajul lor.
Le-am mai şi poetizat, un pic:
*Momoiu cu-a lui soţie/ fluieră de bucurie
*Pe Goagă-l apas-un gând / şi danseaz-un pic cam blând?
*Ilie şi Nae, parcă/se simt legănaţi de-o barcă.
*Irimia şi soţia / leagănă euforia


Doamne Sfinte, Îndurate,

Dumnezeu ne-a miluit.
Ce frumos ne-am regăsit
Şi decent am chefuit!
A fost cum am şi dorit.

Doamne Sfinte, Îndurate,
Tu ne-ai dat pe săturate
Şi distracţii şi bucate!
Îţi mulţumim pentru toate!

Ţine-ne în sănătate,
În pace şi fericire,
Mai dă-ne prosperitate,
Şi-alte revederi cu bine!

Că a Ta este Împărăţia şi Puterea şi Slava ,
A Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh ,
Acum şi pururea şi în vecii vecilor ,
AMIN
Capit V. - VIZITAREA ORAŞULUI

29 iunie 2008, între orele 10,00 – 13,00

Of, Iaşule al studenţiei noastre, ne-a fost tare dor de tine şi revederea asta ar fi trebuit să fie mai amplă şi cuprinzătoare! Cum putem să te salutăm îndeajuns în doar două ceasuri avute la dispoziţie? Te-ai schimbat mult, mult, dar am regăsit mare parte din urmele urmelor lăsate de paşii noştri de pe vremea studenţiei. Vizita asta , chiar dacă este doar ca o fulgerare de privire şi derulare rapidă de amintiri, ne umple sufletul cu un balsam de fericire. Vibraţia este amplificată şi de ansamblul nostru colegial, de forfota transmiterilor şi receptărilor de impresii.
Maşinile marelui coleg şi patron Stan Dumitru, zis Ţiganu, ne poartă de la Palatul Culturii pe la Podul Roşu şi luăm drumul Buciumului. La ieşirea din oraş, pe dreapta, la mică depărtare, apare Mânăstirea Cetăţuia. De fapt oraşul s-a mai extins încât chiar şi Buciumul a devenit cartier ieşean. Unde sunt oare viile de altădată în care ne potoleam pofta de struguri cu ceea ce mai rămânea după culesul, cam supericial, ca la colectiv? De fapt am avut de ajuns la o ţintă şi nu am poposit la niciunul dintre obiectvele valoroase. Le-am vizitat doar cu priviri aruncate din autocar şi cu vizualizarea spontană prin retina memoriei. Am ajuns la releul televiziunii ieşene, undeva pe colina Repedea. Mă simţeam ca pe piedestalul central al Muzeului din Moscova cu Panorama de la Borodino. Am reperat, cu aproximaţie cele şapte coline de care se mândreşte Iaşul, pentru asemănarea cu Roma din acest p.d.v. De pe poziţia pe care ne aflam oraşul se vedea ca din avion sau ca o imagine în ceaţă luată de pe satelit. Nu am reuşit să disting nici măcar mândriile oraşului, probabil şi din cauză că nu puteam să mă concentrez în zumzetul acela de voci colegiale şi din cauza stolului prea mare de imagini care zburau cu repeziciune prin faţa ochilor, sau poate că din p.d.v. al clarităţii, imaginea era împărţită la sutele de ochi care o receptau simultan. Mai presus de ceeea ce vedeam simţeam o înălţare sufletească. Mă aflam acolo sus, pe cerul Iaşului meu studenţesc, împreună cu promoţia mea, eveniment netrăit până la acele momente şi cine ştie dacă voi mai avea vreodată acea înălţare. Stan mi-a arătat viluţa lui de vacanţă, situată la poalele dealului pe care ne aflam. Gândul mă purta înapoi şi mi-l prezenta pe Stan superficialul, iar acum aveam alături un adevărat patron, care a ştiut să se realizeze şi pe timpul comunismului şi după.
Nu-i era jenă să se laude că a ştiut să se descurce şi în Epoca de „aur” şi că s-a adaptat rapid la tranziţia spre capitalism. Se lăuda chiar cu o medalie care i-a fost atribuită de către Ceauşescu, personal, pentru merite deosebite la construirea Canalului Dunărea – Marea Neagră.
Mă aflam pe acoperişul Iaşului şi mintea îmi era cam înceţoşată de gândurile bune şi mai puţin bune privind transformările Iaşului şi ale societăţii româneşti, în general şi o rugăciune îmi însoţea acele gânuri:

Emană Doamne înţelepciune!

Ajută Doamne lumii mele
În sănătate să trăiască ,
De cele rele să se spele
Şi numele să Ţi-L slăvească !

Dă Doamne numai vânt de pace
Pe-ntregul glob şi-n ţara mea ,
Ne-nvaţă mintea cum se face
Cum să ieşim din starea grea !

Emană Doamne înţelepciune
La guvernanţi şi senatori ,
Ne scapă de mafii şi ciume
Şi fă-i de Tine temători !

Că a Ta este Împărăţia şi Puterea şi Slava ,
A Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh ,
Acum şi pururea şi în vecii vecilor ,
AMIN

Ar fi prea mult să inserez aici toate pozele, aşa că prezint tot întitulările lor, sub formă jucăuş-poetizată:
*Peste coline se luminează/ Iaşu-i lumina care vibrează..
*Colo-n vale de tăpşan / este căsuţa lui Stan
*Cine a spus, are dreptate / Iaşul e mândră cetate.

Starea de spirit ne copleşea, dar a trebuit să ne grăbim spre finalizarea programului zilei, mai ales că Stan se precipita să termine cu noi şi să treacă la comezi de transport mai benefice lui. Avea curse programate şi patronul trebuie să-şi respecte contractele. Am lăsat cu priviri admiratoare şi Releul de Televiziune şi Grota, ne-am plecat frunţile în faţa măreţiei a tot ceea ce am văzut şi am plecat. Drumul ne-a condus pe altă cale, printr-o zonă în plină constrcţie, cu multe clădiri noi, pe acolo pe unde sunt şi Plopii fără soţ şi am ajuns la Copou.
*Uite, acolo de priveşti / paşii noştri-i regăseşti .
*Panorama Iaşului / ne-a prefăcut în statui.
*Fiecare din noi are / privirile statuare.
*Toni, Nelu, Nicuşor / plutesc pe acelaşi dor.
*Închişi sau acoperiţi / Ochii surâd fericiţi
*O privire pe tăpşan/ către chelia lui Stan
*O grotă şi un decor / pentru statura lui Gligor.

COPOUL

Copoul a rămas aproape acelaşi prin punctele lui esenţiale şi am avut plăcerea să-l luăm la pas. Fiori de plăcere am avut la revederea Teiului lui Eminescu, Obeliscului cu lei şi Muzeului Mihai Eminescu. Muzeul a fost construit după perioada studenţiei noastre, pe un loc unde era crâşma Rarăul. De crâşma aceea am legată o amintire frumuşică. Împreună cu câţiva colegi de grupă am şters-o de la un seminar de Analiză Matematică, care ne cădea cu greaţă la momentul respectiv, căci dădeam de frecuşul domnului asistent Ciobanu şi ce puteam face într-o oră de iarnă decât să ieşim la o plimbare prin Copoul apropiat ca distanţă de Corpul A , unde aveam seminariile în acea zi şi era apropiat spiritual de sufletele noastre. S-a dovedit că este apropiat şi de plăcerile noastre, căci ne-am infiltrat la Rarăul la o ţuică fiartă. Ce bine a căzut ţuica fiartă pe acea vreme cam rece! Ce plăcut ne-a învăluit spiritul ei euforic! Ne aflam, parcă, într-o horă de suflete şi simţeam legături colegiale foarte strânse. Leon Dorel îmi apărea ca lider de opinie şi-i recunoşteau toţi colegii, aflaţi la acel eveniment, primul cuvânt în grup, pentru că le avea tare cu imaginaţiile şi le îmbrăca bine în vorbe. Atmosfera era fantastică şi la vârsta aceea se râdea chiar şi din intervenţii mai subţiri. Ce figură aveam eu! Ce figuri aveau colegii: Selami, Lupchian, Niculiţă, Ţârcomnicu, Vlăsceanu!
*Eminescu l-a sfinţit / deci teiul e eminit.
*Lângă tei, printre alei/ e obeliscul cu lei
*Şi florile pot să facă / aranjament... pe o cioată.
*Culorile se potrivesc cu / statuia lui Eminescu
*Ce frumos se vede lumea / de pe Aleea Junimea!
*Muzeul ăsta-i un soclu / statuat de Eminescu

Plimbarea prin Copou am făcut-o însoţit de Grigoraş Octav, de la grupa 278. Grigoraş are şi el o vârstă de peste 70 ani şi anii şi-au pus cam cu neruşinare amprenta pe chipul lui. Mi se pare că a devenit şi mai calm decât pe vremea studenţiei, sau poate este resemnat în faţa sorţii, palid la chip şi aproape molcom la vorbă şi în mişcări. Am vizitat împreună Muzeul Mihail Eminescu şi în timp ce eu încercam să anim acele clipe cu laude la adresa geniului lui Eminescu şi recitând unele versuri, de exemplu din Cugetările sărmanului Dionis, apoi i-am arătat broşura realizaă de mine, cu amintirile din vremea facultăţii şi i-am recitat fugitiv câteva versuri din bagajul meu componistic. A dat apreciativ din cap de mai multe ori şi în învălmăşeala care s-a creat la apropierea de ieşirea din Copou, ne-am rătăcit unul de altul şi nu am mai văzut nici alţi foşti colegi prin preajmă, aşa că m-am îndreptat cu paşi nesiguri spre fostul cămin al nostru, 30 Decembrie, care în prezent aparţine Facultăţii de Medicină.
În acel demers am întrebat un tânăr despre locul căminului şi el mi-a spus că spre aceeaşi destinaţie se îndreaptă. Am mers alături de acel tânăr frumos şi călare pe valul studenţiei, încercând admiraţie la adresa lui şi nostalgie, poate chiar un pic de frustrare în faţa vitregiilor sorţii.

Capit VI.- MASA STUDENŢEASCĂ

Ajuns la cămin, am simţit vibraţii emoţionale şi mi s-a derulat cu repeziciune prin minte trăirile la acel cămin din perioada când locuiam în el. Am mers la fereastra camerei în care am locuit, am pozat-o şi eram tare curios să văd cine locuieşte în ea. Am văzut la fereastră un cap de studentă şi doream să-i spun că în urmă cu 42 ani a fost camera mea, dar ce păcat, capul s-a ascuns, parcă speriat că o fosilă încearcă să-i strice confortul sufletesc.
*La geamul roşu cu grilaj/ am fost cândva student părtaş
*Asta-i cantina din vremea noastră/ o altă floare-n aceeaşi glastră.

În faţa cantinei erau câţiva foşti colegi şi de-abia am avut ochi să-i văd, atât de ocupaţi erau ochii mei cu revederea căminului şi capul cu amintirile care pluteau în spaţiul lui. La revederea colegilor m-am trezit ca dintr-un vis frumos la o realitate, frumoasă şi ea în felul ei şi am pătruns împreună în incinta catinei. Cantina e aceeaşi de pe timpuri dar un pic modernizată. Pe timpuri serveam masa într-o sală la parter, iar acum se serveşte la etaj. Parterul cred că e folosit pentru discoteci, căci studenţii de azi au dreptul la mai multă distracţie. Iată-ne sus în sala de mese, o sală şic, de o curăţenie exemplară - farmaceutică.
Ne-am aşezat pe grupuri de interese, ca la celelalte mese servite la această întâlnire şi ne-am bucurat din nou de prezenţa colegului Leon şi a soţiei lui.
Am mers la rând, în faţa ghişeului de servire, pentru tava cu meniul stabilit şi nu aveam gândul la ce puneam în tavă, ci la trecutlul istoric, când ne înghesuiam nerăbdători şi înfometaţi şi cănd eram nepotoliţi gastronomic, când, după terminarea cursurilor de dimineaţa, ne îndreptam, înfometaţi, în mare grabă să servim masa. I-am şi reamintit lui Leon despre ciudăţenia lui în sevirea mesei, când servea mai întâi felul 2 şi apoi ciorba, spunând că mai întâi îşi satisface pofta şi apoi foamea. Am mâncat cu poftă, căci bucatele erau apetisante, de ni se topeau glandele salivare. Nu are rost să reamintesc felurile de mâncare, căci de fapt am reţinut doar că erau foarte gustoase, întregind parcă imaginea de neuitat a întâlnirii noastre.
În sala de mese simţeam tăcerea igienică a pereţilor, zăngănitul tacâmurilor şi un zumzet de voci care, parcă, se îndepărta tot mai mult. Toate astea erau aievea sau numai subconştientul meu îmi juca feste? Adevărul era pe la mijloc. Cred că subconştientul meu era mai deştept decât mine şi vedea în perspectivă, prezentându-mi procesul evolutiv al tăcerii care urmează întâlnirii promoţiei mele. Tăcerea aceea mi se părea asurzitoare, cu ultimele forţe ale gândurilor de a demonstra cât de plăcută a fost întâlnirea, promisiuni de legături mai strânse şi regretele despărţirii. Ce mai urmează? Ne vom întoarce pe la casele noastre, vom reintra în viaţa de rutină, vom uita tot mai mult unii de alţii, până când un inimos ca Leon Dorel, va anima o nouă întâlnire. S-a şi conturat viitoarea întâlnire, pentru anul 2010, la Suceava. Inimosul care şi-a pus candidatura să o organizeze a fost Toni Paustovanu şi sper să fiu destul de apt pentru a fi şi eu inimos, alături de el.
*Interviuri la intrarea-n cantină / iar Chirilă priveşte-n surdină..
*Trecând peste amintire / facem autoservire
*Frumoasâ masă, plăcut festin / mare-i dorinţa să revenim..
*Manciu, înghite tăcut /şi e prezent în trecut .
*Şi mâncăm şi ne privim / şi despre trecut vorbim.
*Despre unii pot să zic: / „ S-au mai îngrăşat un pic!”
*Fodor studiază tava / „ Eşti mică la soma mea!”
*O atenţie pendinte / pentru gură, pentru minte
*După tava cu bucate / închin pentru sănătate.
*Sala de mese arată fain/ şi ca igienă şi ca design.

Doamne, mulţumim pentru masă,

Doamne, mulţumim pentru masă,
Că ne-ai dat alese bucate
Şi ne-ai dat o- ntâlnire frumoasă,
Revedere plăcută şi sănătate!

Te mai rugăm Doamne, ne ţine
În formă, la bine, la greu,
Şi viaţa ne fie păzită de Tine,
Păzeşte-ne de duhul cel rău!

Sfinţeşte a noastre destine,
Căci Tu eşti Puterea Divină!
Ne creşte iubirea de Tine,
Păstrează-ne viaţa senină!

Că a Ta este Împărăţia şi Puterea şi Slava ,
A Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh ,
Acum şi pururea şi în vecii vecilor ,
AMIN


CAPITOLUL VII - DRUMUL SPRE CASĂ

Nu prea ştiam cu ce mă voi întoarce acasă şi nu îndrăzneam să spun sucevenilor mei că aş dori să mă ia şi pe mine cu o maşină. Am avut noroc de simţul de observaţie şi amabilitatea lui Lavric, care m-a întrebat cu ce mă întorc acasă, apoi s-a oferit să mă ia. Nu ştiam de ce Lavric părea cam apatic, lipsit de vlaga aceea care-l caracteriza şi de volubilitatea lui obşnuită. Drumul de întoarcere a fost tăcut, cam posomorât şi peste toate a venit şi o amendă rutieră, pentru depăşire de viteză. Stresat şi obosit Lavric a făcut un popas la un motel, pe la jumătatea drumului şi a încercat o mică relaxare. Pentru a oferi şoferului liniştea cuvenită, eu şi doamna Lavric am coboât din maşină şi am făcut paşi. Doamna Lavric a mers pe la motelul respectiv şi avea o stare meditativă, apăsătoare. Prin inducţie mă simţeam şi eu trist. Regretam că nu am apelat din nou la inconfortul meu de pe maxitaxi, ajungând să simt şi inconfortul colegului Lavric. Mi se părea că însăşi prezenţa mea aduce ceva disconfort. Mă înşelam grav, căci am aflat ulterior că totul se datora unor probleme de sănătate ale doamnei Lavric, care venise de la spital în ajunul întâlnirii noastre. Îmi dau seama ce sufelte mari sunt, dacă după o spitalizare au venit la cheful întâlnirii promoţiei.
*Dup-amendă, ca un domn / Lavric trage-un pui de somn.

CONCLUZII

A fost excepţional, m-am simţit foarte bine pe tot parcursul întânirii, mă simt încărcat bioenergetic, cu sarcini foarte pozitive şi voi simţi resurse de satisfacţii pentru câţi ani voi mai avea de trăit, mai ales dacă nu le voi lăsa să lâncezească în arhiva vieţii, ci le voi alambica într-o scriere a ţinerii de minte pentru toţi colegii.

Vă sărut mâinile stimaţi colegi,
Vă mulţumesc că mai existaţi!
Doamne, dă-ne carmă de veci,
Păstrează-ne mereu estimaţi!
MIOR