TE DEUM - fragment 1

Capit I.- CĂLĂTORIA.

27 iunie 2008. între orele 10,00 – 13,00
Deşi am avut invitaţia de la colegul Lişman să merg cu maşina lui la Iaşi şi la început am fost încântat de ocazia ivită, de a savura plăcerea unui drum comun cu oameni dragi, având totodată şi plăcerea companiei colegului Cefranov Eugen, am declinat până la urmă acea invitaţie din cauza unei stări de spirit pasagere, care m-a cuprins. Mi se părea că devin dependent de unele condiţii de timp şi spaţiu, că voi devia un pic emoţonal şi voi pierde ceva din energia şi entuziasmul rezervate întâlnirii de la Iaşi, că pe parcursul drumului îmi voi da drumul la gură şi cu cât voi vorbi mai mult, voi gândi mai puţin, voi displace mai mult interlocutorilor şi mă voi epuiza psihic, etc, etc.....Am luat un maxi-taxi, cu locuri rezervate, am stat în faţă, am stat mut şi am gândit mult, admirând în acelaşi timp peisajele cu verdele lor divin. Pot spune că am mers pe un drum de vis către o atmosferă de vis.
Ajuns la Iaşi am avut neplăcerea rarefiatului transport în comun, dar şi bucuria întâmpinării de către inimosul Ilie Nicolae, care m-a sunat că mă aşteaptă în staţie la T20, un cămin din Complexul Studenţesc Tudor Vladimirescu. La apropierea de staţia respectivă mi-am încordat privirile să-l regăsesc pe Ilie şi am avut o vibraţie când am recunoscut o statură, un pic virgulizată, care semăna a Ilie de altădată. Ne-am îmbrăţişat cu patos „revoluţionar” şi m-a condus la reşedinţa ce avea să ne găzduiaască pentru două nopţi. A urmat o avalanşă de amintiri, relatări exstenţiale şi aspiraţii. M-a fermecat Ilie cu preocupările lui, printre altele fiind vorba şi de cele legate de calităţile lui bioenergetice. Personalitatea lui Ilie o voi descrie în cuprinsul unor relatări ale mele ceva mai detaliat şi mă va apropia şi preocupa cât îmi va mai sta în putinţă.
După duşul cald verbal am făcut şi câte un duş răcoritor cu apă, să ne extragem din transpiraţia provocată de canicula meteo şi emoţională, apoi am trecut la o scurtă odihnă, aşa încât să ne refacem potenţialul necesar intrării în sârba cocteilului colegial, plin de încăcătură sentimentală, care era stabilit pentru ora 18,00, la Hotelul Moldova.

Ţie îţi mulţumim Doamne

Ţie îţi mulţumim Doamne,
Că ne dai bucurii mari,
Să ne întâlnim cu bine
După patruzeci de ani!

Vom cinsti acest noroc,
Ne vom închina la Tine,
Iaşul să rămână loc
De cinstiri şi rugăciune,

De cultură şi de artă,
De zidiri măreţe, demne,
Ca o stea pe-a ţării hartă,
Cu lumina de la Tine.

Că a Ta este Împărăţia şi Puterea şi Slava ,
A Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh ,
Acum şi pururea şi în vecii vecilor , AMIN !

Capit II.- COCTEILUL

27 iunie 2008, între orele 18,00 – 22,00
Am pornit cu Ilie spre locul precizat mai sus, pe care mintea mea îl gestiona ca pe o expoziţie de artă, în care erau expuse tablourile vii ale colegilor şi eram nerăbdător să le admir. Drumul nu l-am perceput aproape deloc. Eram foarte cuprins de conversaţia cu Ilie şi de fiorul impactului care urma la întâlnirea cu colegii. Îi voi mai recunoaşte? Cât de mult s-au transformat? Vom deschide braţele, cu acelaşi entuziasm, spre a ne îmbrăţişa?
Am ajuuuuuuuuuuns! O, Doamne, ce emoţii am! Simt impactul ca pe ceva deosebit de măreţ, cam la nivelul statuar al Palatului lui Ştefan cel Mare, parcă nu întâmplător aflat la faţa locului. Simt că pentru mine se petrece un moment istoric lângă un monument istoric.
Pe holurile Hotelului Moldova e linişte, căci am sosit cam devreme şi tragem la câte un fotoliu, continuând discuţiile, dar eram practic străini de vorbele noastre. Ne aruncăm privirile când afară, când la uşile liftului. Vedem câteva feţe străine pe afară şi suntem curioşi, aşa că ne apropiem de ele. Cu greu ne-am recunoscut reciproc şi am schimbat amabiliăţi. Au început apariţiile, când de afară, când de la lift. Ceaţa de pe ochii noştri, densă de 30 – 40 de ani, mi-a creat mari greutăţi de recunoaştere, dar după mici eforturi, descopeream epurele colegilor pe planul timpului.
Îl întrebam în mod repetat pe Ilie şi el pe mine ( ceva mai puţin), asupra persoanelor care apăreau. Primul a apărut Giura, apoi Weisman, Dodoiu, Agapi, Marinoiu, Fodor......şi apoi o desfăşurare rapidă a apariţiilor statuare şi un concert de conversaţii şi toate astea în imaginaţia mea creau o lumină sfântă. Subconştientul meu năzdrăvan (ca să nu-i zic inconştientul), se tinea de şotii şi îmi aducea aminte de cutremurul din 1977. Pe atunci eram director adjunct la Liceul Nr 1 din Suceava. Era seară şi eu mă aflam la căminul şcolii, ca o gazdă bună pentru directorul Grupului Şcolar din Roman, care avea de ţinut inspecţie specială unui maistru instrucor. Deodată hurducăraie mare şi zgomot mare în tot căminul. Mai repede decât m-am dezmetecit, elevii au dat buluc pe scări. Am ieşit afară şi am văzut panorama sperieturii. Imediat după terminarea cutremurului, totul s-a transformat în circ. Fetele, care locuiau la ultimul etaj (III), fusese mai speriate ca băieţii şi au ieşit cum au apucat, unele mai în degajeuri, altele cu câte o pătură pe ele, iar băieţii nici ei nu erau mult mai prejos. A început să se arate cu degetul unii pe alţii şi râdeau de se prăpădeau, fie pentru deghizare şi recunoaşterea colegilor în acea postură, fie pentru admiraţia faţă de fetele mai goluţe . Mă amuza şi pe mine scena, dar eu eram cel care trebuia să aducă linişte şi să pună ordine, aşa că am apelat la elevi să înceteze distracţia şi să revnă la dormitoare.
M-a adiat o senzaţie asemănăoare cu aceea de după cutremur, la impactul întâlnirii în holul Hotelului Moldova. Timpul a aşezat pe trupurile noastre straie şi măşti şi ne-a fost greu a ne redescoperi chipurile pe care le reţineam de la ultima întâlnire. La figurat, ne arătam cu degetul unul pe altul şi şuguiam la faptul că timpul ne-a cutremurat în fel şi chip, dându-ne măştile vârstei a 3-a, dar la propriu ne-am adresat elogii ( Vai, ce bine arăţi!; Nu te-ai schimbat deloc! ş.a.m.d.). Erau mici meschinării, dar care om vrea să afle că timpul l-a schimbat în rău. Fiecare ne dăm seama de alunecarea spre mai rău, dar nu ne face plăcere să ne spună şi alţii şi cu atât mai puţin cei apropiaţi.
După acel impact am intrat în atmosfera entuziasmantă a amintirilor şi fără să ne dăm seama eram aceeaşi colegi din urmă cu 40 de ani şi nu mai conta vârsta. Cred că eram dispuşi să jucăm şi bâza. Ne-am cinstit, ne-am veselit, am luat în noi şi pe aparate digitale imagini ale trăirilor.
Şi acum îmi defilează pe peliculă colegii revăzuţi. Toţi acei colegi îi revăd în mod repetat. Nu aş vrea să se simtă vreunul că ar fi fost neglijat de percepţia mea, dar trebuie să spun că pe unii dintre ei îi am mai clar, în detaliu şi mai persistent: Leon Dorel, Agapi Constantin, Dodoiu Silvia, Nicolae Ilie, Stan Dumitru, Anghelescu Vasile, Baboiu Georgică, Berlea Toader, Chirilă Mihai, Ceornoleţa Ilie, Coarcă Costică, Costache Dan, Dascălu Mihai, Dima Ioan, Dinulescu Mircea, Dram Mihai, Dumitru Aurel, Floareş Viorica, Fodor Mihai, Gheciu Olga, Giura Gheorghe, Rădulescu Nicoleta, Goagă Cosică, Gologan Viorel, Marinoiu Gheorghe, Mihăilescu Radu, Momoiu Nicolae, Munteanu Viorel, Mutu Ecateina, Pâcă Mihai, Grigoraş Octav, Huzumă Liviu, Litan Ioan, Manciu Vasile, Palade Vasile, Roşca Petru, Rusu Marcu, Săveanu Emilian, Ştefănescu Ioan, Tudorache Nicuşor, Weisman Ernest, ..... Chestia asta cu reţinerea mai persistentă, a depins şi de interacţiunile pe care le-am avut cu personalităţile respective. Nu pot să elimin din acest cadru pe colegii mei suceveni: Irimia Gheorghe, Lavric Arel, Paustovanu Anatolie, Cefranov Eugen, Lişman Ioan, dar pe ei i-am mai întâlnit dealungul anilor şi nu au mai contat ca imagini în cadrul şocului plăcut al revederii.
Cocteilul a decurs frumos, cu aşezarea noastră la mese goale, cu tendinţe de bisericuţe pe grupe. Era firesc să ne grupăm aşa căci ne legau amintiri mai multe şi aproape familiare, amintiri care stăteau să explodeze în noi. Goagă (din grupa 278) s-a simţit atras de masa noastră, a celor de la 276 (probabil că a fost atras de familia Leca, fiind concetăţeni de Bacău) şi ne-a făcut mare plăcere prezenţa lui. Am fost cam aerieni privind începerea cocteilului. Stăteam şi aşteptam să fim serviţi, contrar regulilor de trataţie în cocteil. Încet, încet ne-am dat drumul spre mesele din centru, pentru a ne autoservi cu produse dintre cele mai elevate şi apetisante, iar de la o masă postată lângă fereastră, ne-am tras pălincă şi vin. Pălinca semăna aşa de bine la culoare cu vinul auriu, încât m-a şi păcălit, umplând câteva pahare mari de pe masă cu pălincă şi trâgând un gât zdravăn, încât m-a apucat strănutul. Am înfulecat cu multă plăcere bucate şi băuturi alese, impresii şi imagini de neuitat. M-am felicitat pentru kodac-ul meu, că mi-a permis să imortalizez multe imagini. M-am bucurat şi de prezenţa la masa noastră a colegului Leon, cu toate că a fost sustras deseori, pentru responsabilitatea lui de organizator. Leon m-a invitat să iau bucate şi penru la cameră, căci nu aveam asigurat micul dejun şi că rămâneau prea multe pe mese. Împreună cu Ilie am luat ce am ptut, cât să ne ajungă pentru două dimineţi şi am mulţumit lui Dorel pentru amabilitate şi sugestie.
La cocteil am reuşit să fixez mai bine pe fiecare coleg şi să obţin mici detalii despre ascensiunea de după absolvirea facutăţii.

Prea Mărite Împărate

Prea Mărite Împărate
Al Cerului şi al Pământului ,
Văzutului şi Nevăzutului ,
Din ziuă şi din noapte ,

Stăpânul inimilor toate,
Coboară-Ţi la noi bunătatea ,
Inspiră-ne nouă dreptatea ,
Învredniceşte-n fapte

Condu-ne în sănătate,
Lumină , Tu , nouă ne-mparte ,
Putere de muncă şi vrere
Atâta cât viaţa ne cere

Că a Ta este Împărăţia şi Puterea şi Slava ,
A Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh ,
Acum şi pururea şi în vecii vecilor , AMIN !

Capit III.- CATALOGUL

28 iunie 2008, între orele 10,00 – 12,00
M-am trezit mai devreme ca deobicei, adică pe la ora 6,00 şi am procesat în mine despre starea de fapt în care mă aflu. Ceva mai târziu s-a trezit şi Ilie şi după obişnuitul program de igienă personală, am servit micul dejun, în cameră, cu ceea ce sustrăsesem de pe mese de la cocteil, sub insistenţele aproape părinteşti ale lui Leon Dorel, el ştiind că nu aveam micul dejun asigurat ca cei de la hotel şi înciudat că rămâneau pe mese prea multe bunătăţi. După supliciul micului dejun, Ilie şi-a etalat înzestrările şi priceperile pe linia bioenergiei, aplicând pe mine cunoştinţele lui. A scos din valiză o carte şi două dispozitive simple: O amsă şi un pendul. A cerut să pun mâna dreaptă pe scaun şi a aşezat alături o coală pe care erau două scale gradate, una pentru câmpul bioenergetic şi una pentru tensiunea arterială. Cu amsa aceea oscilantă ţinută între două degete ale mâinii, a stabilit că am un câmp bioenergetic bun, adică 6 şi că tensiunea e normală. Mi-a spus că stau bine, chiar foarte, dar eu ştiu că nu-i chiar aşa, rezultatele lui depinzând de starea de spirit foarte bună în care mă aflam. A deschis apoi cartea şi cu ajutorul unui fir de plumb a trecut prin dreptul paginilor care indicau numele tuturor analizelor aplicate corpului uman şi a dedus că toate sunt bune, observând că firul cu plumb oscilează ca un pendul, cu bună amplitudine. Nu prea am înţeles cum vin astea, dar spusele lui Ilie au avut efect tonifiant asupra mea.
Împreună cu Ilie ne-am hotărât să facem paşi până la corpul A al Universităţii, pentru a redescoperi locurile dragi ale Iaşului, icoanele tinereţilor noastre. Pornind de la căminul studenţesc, am trecut pe la Hotelul Moldova, am admirat încă o dată Palatul Culturii, apoi Primăria, Mitropolia, Biserica Trei Ierarhi, Piaţa Unirii, Casa Memorială Alexandru Ioan Cuza, Biblioteca Mihail Eminescu, Casa Tineretului şi Stuenţilor, Casa Universitarilor... Iaşul s-a schimbat mult şi e greu să recunoşti locaţiile unor clădiri vechi, prinse în ţesătura imobiliară actuală. Ne-am amintit de căminul de pe strada Cloşca, de corpul D al Institutului aflat pe strada Horia şi am făcut chiar mici incursiuni pe străzile respective, dar nu am mai recunoscut clădirile. În drum ne-am stimulat cu un Capucino, aşa mai mult de amorul artei.
Iată-ne ajunşi şi la Universitate. Forfotă mare pe lângă statuile celebre: M. Kogălniceanu şi A. D. Xenolpol. Apoi forfota s-a mutat pe holul universităţii – „Sala paşilor pierduţi”. Forfota pare mai mare decât cea a promoţiei noastre şi mă dumiresc repede că are întâlnire şi promoţia 1983. Sunt un pic gelos pe diferenţa de vârstă, dar parcă e mai zglobie promoţia noastră. Mişcare browniană pe holul de intrare, apropieri şi îndepărtări între colegi, apropieri din dorul de regăsire şi îndepărtări pentru apropierea de alţi colegi, în funcţie de cum rămâneau libere valenţele. Se dă startul urcării la amfiteatrul P6,sortit strigării cataloagelor şi autoprezenărilor. Cu câteva zile în urmă se spera că întrunirea va avea loc în amfiteatrul P1, în care am avut cele mai multe cursuri pe vremea studenţiei. Din păcate, corpul A aparţine acum domeniului medical universitar şi amfiteatrul P1 a fost introdus în reparaţie. P6 era pregătit şi el pentru introducerea în reparaţie, avea tabla scoasă şi dragul de Leon a trebuit să facă improvizaţii, aplicând coli de hârtie în loc de table, pentru a nu ştirbi prea mult din solemnitatea momentului nostru istoric. Unii colegi se aşează emoţionaţi în bănci, alţii agită aparate foto sau video, flămânde de imaginile acelor trăiri. Spaţiul auditiv este ocupat şi de imnul Gaudeamus Igitur, venit din nu ştiu ce aparat. Foşneşte apropierea prezidiului şi ne aşezăm cuminţei şi emoţionaţi în bănci. Iată că apare, dar cam subţire apariţie. Iată mai jos Ilustrţia strigări catalogului:
Alături de Leon Dorel, recunosc doar pe domnul Mircea Cozmâncă, asistent pe vremea noastră şi aflu că ceilalţi doi sunt: Vasile Neculăiasa şi Dan Ursescu. Oare unde s-au ascuns profesorii noştri? De ce unii au trecut în nefiinţă la propriu, iar aţii la figurat? Motive sunt multe, dar din punctul meu de vedere sunt şi motive nemotivabile. Mi s-a creat o amărăciune, dar trebuie să-mi îndulcesc starea de spirit cu ce mi-a oferit Dumnezeu. Vorba aia:” asta e, cu asta te mulţumeşti”.
Eu speram în prezenţa activă a profesorilor care mai erau în viaţă, dar aşa nici măcar nu am aflat cine mai este în viaţă şi cine nu. Unde sunt domnii: Belousov, Rener, Zetu, Plăhteanu, Condrea, Cuţu, Giriadă, Marica, Miroş, Picoş, Uncheşel, Zugrăvel..?
Sper că nu au murit. Aş fi dorit ca măcar cei care mai au tangenţe cu facultatea să participe la întrunirea noastră.
A participat şi Creţu Spiridon, dar nu în prezidiu pentru caliatea ce o avea de prorector, ci în banca de promoţie. Aşa s-a făcut că prezidiul a cuprins doar patru personalităţi ale studenţiei noastre: Cozmâncă, Neculăiasa, Ursescu şi Leon.
Cuvântul de deschidere l-a avut Leon Dorel, un cuvânt dulce, de mare virtuozitate, exprimat calm. După prezentarea celor din prezidiu, a trecut la prezentarea propriilor gânduri legate de întâlnirea noastră. Se putea citi pe faţa vorbitorului că entuziasmul era în toată splendoarea lui, cu puternice trăiri interioare. Mesajul cuvântului cald, a scos în evidenţă frumoasele amintiri despre facultate, profesori, viaţa studenţească, a relevat importanţa evenimentului nostru aniversar. Pentru profesorii şi colegii care s-au duuus şi „ ne aşteaptă la capătul tunelului”, s-a ţinut un minut de reculegere.
Gestul l-am primit ca pe un ecou al dorinţei mele, pe care am exprimat-o şi în Memento Blitz, pe forumul facultăţii.
Dar să nu uităm de-acei
Care-au plecat dintre noi,
Şi să ne rugăm la Zei
Să-i aducă înapoi!
Azi, în gând, să îi cinstim
Plecându-ne înţelepţi
Şi un minut să-i slăvim
În poziţie de drepţi!
Domnul profesor Dan Ursescu a început prin a spune că era mai bine dacă se pornea prin citirea catalogului, căci ar fi avut şi dumnealui un mai bun teren de concluzii asupra promoţiei. Dintre aspectele prezentate de domnul Ursescu am remacat:
- Întâlnirea promoţiei 1968 – omagiu adus facultăţii;
- Necesitatea resuscitării industriei româneşti;
- Urări de succese pe toate planurile vieţii, pentru participanţii la întâlnire.
Domnul Neculăiasa îşi exprimă emoţiile, face un bilanţ al activităţii
facultăţii, apreciază pe universitarii din promoţia noastră ca fiind foarte valoroşi, îşi prezintă viaţa dumnealui de pensionar, ca fiind încă foarte activă pe linie universitară, se bucură că ne vede şi avem figuri luminoase, ne adresează urări pentru această sărbătoare şi pentru viaţă.
Domnul Cozmâncă felicită promoţia, face ramarcă pentru universitarii Leon şi Creţu şi felicită comitetul de organizare format din.... Leon Dorel. Apoi dă citire cataloagelor începâd cu grupa 272. La strigarea catalogului, fiecare dintre cei prezenţi au prezentat pe scurt realizările pe plan personal şi a elogiat atmosfera întâlnirii. Înainte de a spune şi eu câteva cuvinte, îmi treceau prin minte aspecte pe care să le tratez, aspecte care se buluceau să intre pe post, dar urma selecţia şi renunţări, căci nu eram eu buricul pămntului să fiu mai spectaculos şi apoi puteam să cad în derizoriu, pe ideea că vorba lungă.... sărăcie lucie. Am observat că vorbitorii aveau cărţi de vizită importante de profesori universitari, directori cu statute mari, manageri, oameni de afaceri... Ce trebuia să mă complic eu cu o vorbărie, fără o considerabilă acoperire în fapte. În cuvântul meu trebuia să admir valoarea antevorbitorilor şi să-mi exprim starea de copleşitoare plăcere . În continuare, prezentările au fost în aceeaşi notă, cu oarecare scurtare a CV-urilor.
Se simţea şi un freamăt de finalizare a momentului Catalogul şi pregătire pentru momentul următor – masa fesivă ( Banchetul Omagial ).
Din expunerile colegilor am dedus diferite stiluri de abordare:
• Laborios: prezentând tot tacâmul vieţii personale (familiale şi
sociale) şi cu elogii la adresa a tot ce ţine de facultatea noastră;
• Meseriaş: cu prezentarea realizărilor pe linie profesională şi mai
succint, referitor la familie;
• Pasional: cu scoaterea în evidenţă a unor pasiuni şi preocupări,
proiecte de viitor;
• Rezervat: cu prezentarea ştearsă a vieţii personale şi având pe
chip amprente de boli sau îmbătrîniri premature.
Pe chipurile multor colegi se desluşeau satisfacţiile împlinirilor profesionale şi familiale, dar au fost şi cazuri de colegi care erau marcaţi de stresul vieţii, de frustrări şi de aspecte de sănătate, dintre care unele cam grave.
Când mi-a venit rândul să mă prezint mă simţeam ca un căţel inteligent. Mi-a venit în minte bancul cu asemănarea dintre câine şi inginer. Eram impresionat de antevorbitorii mei, numai unul şi unul: directori, directori generali, manageri, patroni, profesori universitari.... Am bâiguit ceva legat de acea impresie, apoi am arătat că eu am fost doar un şefuţ, dar mă mândresc cu doi feciori realizaţi şi trei nepoţei, mai frumoşi decât toţi nepoţii din lume.
A urmat ieşirea în faţa Universiăţii şi pe scările bine reţinute şi divinizate de memoriile noastre, ne-am aşezat frumos ca pentru un tablou memorial, icoana scumpă a revederii noastre şi o rugăciune se cade să închinăm din nou la Dumnezeu:

Tatăl nostru, preabunule părinte

Tatăl nostru, preabunule părinte
Tabloul promoţiei noastre-l sfinţeşte
Întru mulţi ani să ne reprezinte
Şi să ni-l veghezi părinteşte!

Pe noi ne păzeşte de rele,
De grindina acidelor boli!
Pe colegii plecaţi către stele
Fă bine, din moarte să-i scoli.

Şi iartă-ne nouă greşelile, Sire
Şi fă-le de Tine de-a pururi uitate!
Mai dă-ne ani buni de trăire
În fericire şi sănătate!

Că a Ta este Împărăţia şi Puterea şi Slava ,
A Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh ,
Acum şi pururea şi în vecii vecilor ,
AMIN